Pas-de-deux șchiopătat, pe Plaja Pesmetului

          

        Nora înoată leneș, sub soarele care a uitat să ardă, în mijlocul verii, distras/ distrat de jocul rândunelelor de mare. Valurile sunt cuminți, apa... căldicea și molâie, mai ales în partea dinspre digul micului port, acolo unde algele abundă și i se înfășoară pe mâini și picioare. Îi convine starea asta blândă a zilei. Poate înota cu ochii închiși, fără teama că va depăși geamandura, fără să-i pese de oamenii care se avântă în apă, de copiii care chicotesc, făcând fel de fel de glumițe, unii pe seama altora. Este înconjurată de voci slave și e firesc să fie așa, acolo, pe țărmul de la Kabacum, plaja sudică a Nisipurilor de Aur. Faptul că nu știe o boabă bulgărește o ajută să se relaxeze. Cuvintele se înșiruie, se înlănțuie în preajma ei ca un cântec îngânând marea, nicio fărâmă de nerv, nicio sinapsă nu este pusă la încercare. Odihnă mentală totală. Ah! Ce inspirată a fost să aleagă partea asta din stațiune, oarecum izolată...! Își poate permite să tacă. Își poate permite să nu asculte. Este aproape ca o recluziune într-o peșteră din munți. Trebuie doar să deschidă din când în când ochii, să își evalueze traseul, să se poziționeze față de țărm, oameni și geamanduri, față de orizont. Față de sine.

        - Doamna Tina, doamna Tina... Vă rog eu din suflet să vorbiți cu ea. Așa nu se mai poate: azi - da, mâine - nu! Că doar nu mi-s nici eu vreun om de pripas... Știți ce vreau să vă zic, nu...?

Băiatul care a pescuit Luna

-  fantasy story - (fragment)

Pentru Sergiu, de la bunica

 

    I. Uite cine merge la pescuit! - Ce se întâmplă la marginea Lacului, când se lasă seara. - O sirenă pentru străbunicul peștilor.

    Povestea aceasta i se putea întâmpla oricui ar fi ajuns pe malul acelui lac – pe care îl voi numi de aici înainte: Lacul –, dacă ar fi avut o undiță, un scăunel de pescar și multă, multă, foarte multă răbdare.

    Sigur, ar mai fi trebuit să fie îndeplinite câteva condiții. Mai întâi, să se fi lăsat o seară senină – după o zi liniștită și nu atât de fierbinte pe cât te-ai fi așteptat (și după cum anunțase meteorologul de serviciu). În al doilea rând, trebuia să urmeze o noapte cu lună plină – dar nu orice noapte cu lună plină, ci una dintre acelea în care stelele (și luna) sunt atât de aproape, încât dacă te ridici pe vârfuri poți să le atingi cu mâna. În sfârșit, cea de a treia condiție era să fii pregătit pentru aventură, fiindcă în orice clipă s-ar putea întâmpla ceva neprevăzut sau un om (ori altă ființă) de care nu ai auzit niciodată se va strecura în viața ta, schimbând așteptarea tăcută de pe țărm într-o odisee cu un milion și o sută de mii de încercări...

Vanitățile lui Jon

Stă la marginea patului, numai în chiloți, scărpinându-se cât de discret poate, undeva, pe lângă zona inghinală. Ups! boxerii chinezești sunt rupți și-un deget îi alunecă dincolo de pânză, pe scrot, pe pielea jilăvită și puțin cleioasă. Oare... az-noapte...? Mahmurealea i-a prins căpățâna-ntr-o coroană cu spini de oțel și ăsta este semnul că nu, nu s-a întâmplat nimic. Poate doar o poluție nocturnă...

Întinde mâna peste consoarta care doarme c-un sân dezvelit – sân plin, de femeie care-și alăptează pruncul – și chiar se apleacă puțin peste ea, ca să ajungă cu degetele până la ceasul de o sută de mii de euro.

Legenda celor patru fraţi vânt

– adaptare după o legendă inuită –

A fost odată o vreme – o! este o eternitate de atunci! – când zeii, animalele şi oamenii trăiau laolaltă pe pământ, într-o asemenea bună înţelegere şi armonie încât nu exista nici o diferenţă între ei. Femeile, urşii, bărbaţii, potârnichile, copiii, vulpile, lupii, somonii se înţelegeau de minune şi conversau întotdeauna ca nişte buni amici.

Prietenia dintre ei era atât de puternică, întâmplările din viaţa lor atât de simplu şi de firesc legate între ele, încât nu era nimic de mirare ca un pelican uriaş să adopte un pui de om, rămas fără părinţi, şi să-l crească în maniera sa, fără a face nici o distincţie între bietul orfan şi proprii săi pui, în imensul cuib construit printre ierburile înalte.

Câteodată, o bunică inuită adormea în acelaşi pătuţ, fredonându-le un cântec de leagăn, un pui de vulpe rătăcit, un lupşor fără cămin şi o liotă de iepuraşi ai căror părinţi erau plecaţi pentru câteva zile.

Se mai isca din când în când şi câte o gâlceavă, dar în lumea aceasta a armoniei, orişice nemulţumire era repede împăcată şi liniştea revenea în pădure.

Oameni şi animale împărţeau totul frăţeşte: teritoriul, hrana, habitatul. Şi aceeaşi teamă îi făcea să tresară...

Dar cum pot să vă fac să înţelegeţi cât de frumoasă era această lume?! Era de ajuns să vezi un mare urs grizzli punându-şi forţa în serviciul omului, pentru a-l ajuta să deplaseze un butuc uriaş sau o stâncă... Ori un lynx care, cu ochii săi minunaţi, ajuta o familie de inuiţi să traverseze în mijlocul nopţii pădurea. Sau o pupăză care avertiza tribul cu ţipetele ei despre existenţa unui pericol iminent, cum ar fi fost un foc în pădure. Dar nici oamenii nu se lăsau mai prejos atunci când era vorba să vină în ajutorul animalelor. Femeile pansau rănile sau legau o labă ori o aripă ruptă. Bărbaţii dădeau din nou drumul în apă unui somon arctic rămas prizonier, din neatenţie, printre pietrele râului, după reflux.

Nu erau puţine momentele când, la căderea nopţii, oameni şi animale, tineri şi bătrâni, se adunau pe câmp în jurul focului şi vorbeau despre tot şi despre toate, fie că era ploaie sau timp frumos, doar din plăcerea de a fi împreună, de a dialoga, de a descoperi lucruri noi unii despre ceilalţi. Erau încântători în candoarea lor, în verva lor, în bucuria lor de a vorbi, de a trăi laolaltă. Iar dacă unul dintre cei adunaţi în jurul focului se simţea atins de vorba altuia şi ridica vocea în semn de nemulţumire, altcineva sărea imediat să tempereze situaţia şi curând calmul revenea.

Era, putem spune şi aşa, un adevărat paradis pe pământ...

Casa cu tamarisc

roman (fragment)

de

Simona Nicoleta Lazăr

1.

Cuţitul ştirb, cu lama ruginită, sfârteca ştirul şi volbura. Poate din pricina armei atât de nepotrivite, poate din cauza soarelui care suliţa prin spărtura pălăriei de paie ochii neliniştiţi ai băiatului, mâinile mari, crescute nefiresc peste vară, se încurcau întruna în şuviţele vegetale. Roşii şi verzi, le-ai fi asemuit cu resturile de hârtie şi pânzătură risipite iarna pe uliţa desfundată, după trecerea alaiurilor funambuleşti ale irozilor. Însă, chiar dacă ochii lui priveau macii din grădină şi muşcatele din fereastra Smarandei, fustele ei colorate şi şorţul cu vrâste, el n-ar fi ştiut numi ceea ce vedea doar cu aceste două cuvinte atât de simplu de rostit: roşu şi verde. Şi, tocmai pentru că asta nu se putea, inventase el un înţeles anume pentru culori – pentru lipsa lor, mai bine zis.

Se făcea că aceea dintre ele care se numea verde era tatăl lui, iar cea roşie – maică-sa. La început, un început de care nu-şi aduce prea bine aminte, ochii lui le deosebeau, înţelegeau că există verde şi există roşu, tot aşa cum existau tatăl şi mama, doi, unul lângă celălalt. După aceea s-a întâmplat ceva, el nu ştie ce, era prea mic să fi prins înţelesul lucrurilor. Părinţii s-au despărţit. El a rămas în sat, cu Maia, bunică-sa, mama tatălui. Şi în ograda ei a crescut mare, o dată cu puiul de tamarisc plantat chiar în ziua când s-a mutat el acolo. Taică-su e tot în sat, stă la casa nouă, de pe uliţa Hogii. Nu e departe, dar e ocupat şi-l vede rar. Despre maică-sa nu ştie prea multe. A plecat „cucoană la oraş”, cum zice Maia. S-a măritat cu un frizer. Are şi doi plozi, fraţii lui, adică. A fost de câteva ori la ea, dar nu i-a fost drag să stea acolo. Copiii erau mici, răzgâiaţi, lipicioşi de la bomboanele pe care le mestecau întruna. Ori poate numai lui i se părea. Maică-sa, mereu muncită: gătea, spăla, călca. Uneori, citea ziarul, pagina cu ferparele celor stinşi – „of, că repede se mai duce lumea asta, dragul mamei!” –, răsturnată pe un fotoliu cu pânză roşie (dacă roşie o fi fost, el nu-şi dădea seama), izită pe alocuri. Stătea acolo, uitând parcă să se ridice, cu ochii în foaia cu miros de cerneală tipografică şi cu ţigara între arătătorul şi mijlociul mâinii stângi, cu scrumul nescuturat, înălţând spre tavan şarpele plumburiu. Îşi mai aduce aminte de izul de colonie ieftină şi de tâmplele pomădate ale frizerului. În rest, nimic. Sau poate doar refuză să îşi amintească.

Da, asta credea el că s-a întâmplat: culorile, ca şi părinţii lui, există, sunt acolo, însă nu le mai vede, nu le mai simte ca la începuturi. Există, dar străine de el.