marți, 18 august 2009

Legenda celor patru fraţi vânt


– adaptare după o legendă inuită –



A fost odată o vreme – o! este o eternitate de atunci! – când zeii, animalele şi oamenii trăiau laolaltă pe pământ, într-o asemenea bună înţelegere şi armonie încât nu exista nici o diferenţă între ei. Femeile, urşii, bărbaţii, potârnichile, copiii, vulpile, lupii, somonii se înţelegeau de minune şi conversau întotdeauna ca nişte buni amici.
Prietenia dintre ei era atât de puternică, întâmplările din viaţa lor atât de simplu şi de firesc legate între ele, încât nu era nimic de mirare ca un pelican uriaş să adopte un pui de om, rămas fără părinţi, şi să-l crească în maniera sa, fără a face nici o distincţie între bietul orfan şi proprii săi pui, în imensul cuib construit printre ierburile înalte.
Câteodată, o bunică inuită adormea în acelaşi pătuţ, fredonându-le un cântec de leagăn, un pui de vulpe rătăcit, un lupşor fără cămin şi o liotă de iepuraşi ai căror părinţi erau plecaţi pentru câteva zile.
Se mai isca din când în când şi câte o gâlceavă, dar în lumea aceasta a armoniei, orişice nemulţumire era repede împăcată şi liniştea revenea în pădure.
Oameni şi animale împărţeau totul frăţeşte: teritoriul, hrana, habitatul. Şi aceeaşi teamă îi făcea să tresară...
Dar cum pot să vă fac să înţelegeţi cât de frumoasă era această lume?! Era de ajuns să vezi un mare urs grizzli punându-şi forţa în serviciul omului, pentru a-l ajuta să deplaseze un butuc uriaş sau o stâncă... Ori un lynx care, cu ochii săi minunaţi, ajuta o familie de inuiţi să traverseze în mijlocul nopţii pădurea. Sau o pupăză care avertiza tribul cu ţipetele ei despre existenţa unui pericol iminent, cum ar fi fost un foc în pădure. Dar nici oamenii nu se lăsau mai prejos atunci când era vorba să vină în ajutorul animalelor. Femeile pansau rănile sau legau o labă ori o aripă ruptă. Bărbaţii dădeau din nou drumul în apă unui somon arctic rămas prizonier, din neatenţie, printre pietrele râului, după reflux.
Nu erau puţine momentele când, la căderea nopţii, oameni şi animale, tineri şi bătrâni, se adunau pe câmp în jurul focului şi vorbeau despre tot şi despre toate, fie că era ploaie sau timp frumos, doar din plăcerea de a fi împreună, de a dialoga, de a descoperi lucruri noi unii despre ceilalţi. Erau încântători în candoarea lor, în verva lor, în bucuria lor de a vorbi, de a trăi laolaltă. Iar dacă unul dintre cei adunaţi în jurul focului se simţea atins de vorba altuia şi ridica vocea în semn de nemulţumire, altcineva sărea imediat să tempereze situaţia şi curând calmul revenea.
Era, putem spune şi aşa, un adevărat paradis pe pământ...