Viață pusă pe hold

- Ce spui, fetițo, ce ți-am făcut eu ție? Te-am lovit eu pe tine? Ți s-a părut. Te-am mângâiat, numai…

Oricine ar fi auzit-o pe Marta, cu mierea ei spuzită și cu nedumerirea aceea jucată în glas, ar fi spus că tânăra din fața ei tremura intenționat, ca să inducă ideea că șefa - de o bunătate fără margini, se știe - devenise, din senin, abuzivă. Marta coborâse val-vârtej din biroul ei când văzuse pe cameră agitația: oamenii strânși în jurul Miei, cineva îi lua tensiunea, altcineva îi ținea paharul cu apă, o așezaseră pe un scaun și îi spuneau să respire, să se liniștească, să accepte un apel la 112.

- Dar ce a pățit Mia? Ce s-a întâmplat? întrebă ea, cu ipocrizia șefului care nu-și recunoaște niciodată meteahna. Cine a supărat-o așa?

Chipul îi mima o totală necunoaștere a realității, ca și cum abia atunci ar fi aterizat pe planeta Pământ.

- Chiar nu știți cine a făcut asta? îndrăzni una dintre femei. Doar dumneavoastră ați lovit-o.

- Pulsul ei este 185, spuse alta. Știți ce înseamnă asta? Risc de moarte subită.

Fără să clipească, fără să i se miște vreo fibră a feței, Marta se întoarse spre victimă și-i spuse cu toată dulceața de care era capabilă:

- Ce spui, fetițo, ce ți-am făcut eu ție? Te-am mângâiat. Știi că-mi ești dragă…

Mia nu putea vorbi. Plângea fără sunet, cu mâinile frământate spasmodic, încercând să-și regleze respirația care îi ieșea din piept în hohote scurte, umede. Pentru prima dată de când era acolo, de când suporta atingerile intempestive, glumele, micile umilințe cotidiene, loviturile peste ceafă, colegii se coalizaseră în jurul ei. Nimeni nu se mai gândea la subordonare, la funcții, la partid. Toți simțeau că se întâmplase ceva grav. Ceva care nu mai putea fi trecut cu vederea.

Marta era cunoscută pentru lipsa ei de umanitate. Nu era rece, nu era mecanică. Era o fiară cu chip de om, preocupată doar de propriul confort. Și-ar fi abandonat fără ezitare familia - copii, nepoți, mamă bătrână -, dacă ar fi stat în calea dorințelor ei.

Când au venit paramedicii, Marta și-a jucat rolul până la capăt: managerul grijuliu, femeia îngrijorată, protectorul. Vorbea mult, explica prea mult, dilua. Dar Mia a spus că vrea la spital. Simplu. Clar. Și pentru prima dată cineva i-a spus Martei să se dea la o parte.

- Lăsa-ți-ne să ne facem treaba...

Mia a încercat să-și dea demisia câteva zile mai târziu. O scrisese simplu, fără reproșuri. „Din motive personale.” Marta nu a acceptat. A sunat familia fetei, pe rând, cu o grijă teatrală. Le-a spus că Mia e bolnavă, confuză, vulnerabilă. Că acum are nevoie de asigurare medicală, nu de decizii pripite. Familia a speriat-o și a insistat să se întoarcă înapoi la muncă.

Pentru o vreme, Marta a evitat conflictele. Părea schimbată. Își ținea mâinile la spate, vorbea rar, prudent. Colegii îi spuseseră atunci, imediat după incident, că fata putea muri. Că orice consecință ar fi căzut direct pe ea. Frica o ținuse în frâu. Nu empatia.

Dar frica nu schimbă oameni ca Marta. Doar îi face să aștepte.

După câteva luni, când lucrurile au părut uitate, și-a reluat vechile obiceiuri. Nu concentrat. Distribuit. Pe rând.

Refuza concediile de odihnă. Cu aceeași formulă:

- Nu e momentul. Avem prea mult de lucru. Mai vedem.

Zilele se adunau pe hârtie, nu și în trup. Oamenii veneau obosiți, plecau epuizați. Munceau peste program. Seara. În weekend. Pentru orele suplimentare nu dădea nimic. Nici zile libere, nici ore recuperate.

- Facem un efort acum, spunea Marta. Suntem o echipă.

Echipa era cuvântul ei preferat pentru exploatare.

Când oboseala începea să se vadă, Marta schimba registrul. Cu cei mai vârstnici ori cu boli cronice era perfidă.

- Vai, dar ce palid ești…

- Ai mai fost la medic?

- Nu știu dacă ritmul ăsta îți mai face bine, la vârsta ta…

Apoi venea marginalizarea: atribuții retrase, informații întârziate, greșeli inevitabile transformate în probe. Și, peste toate, sperietoarea:

- Ai grijă… medicina muncii e strictă.

- ITM-ul nu glumește.

Marta nu înțelegea că mecanismele pe care le invoca erau împotriva ei. Medicina muncii nu judeca angajatul, ci obliga angajatorul să ofere condiții mai bune. ITM-ul nu verifica trupuri obosite, ci decizii abuzive. Dar pentru Marta, boala era vină. O pată. Un motiv de eliminare.

Petru avea cincizeci și opt de ani. Nu-și mai luase concediu întreg de ani buni. Marta îl refuzase de fiecare dată. Lucra peste program. Venea și în weekend. Oboseala i se adunase în spate, în piept, în pași.

Când a cerut câteva zile libere, Marta i-a spus:

- Cine să-ți țină locul?

Când și-a cerut concediu de odihnă, i l-a amânat. Instituția avea nevoie de el. Exact până în ziua în care n-a mai ajuns la muncă.

L-au găsit pe o bancă, la două străzi de sediu. Inima. Atât. Un corp epuizat care nu mai avea din ce să scoată energie.

Marta a trimis o coroană. A spus că era bolnav. Că nimeni nu putea prevedea. Nu a spus nimic despre concediile refuzate. Despre orele suplimentare. Despre oboseala administrată.

După moartea lui, oamenii au început să vorbească. Nu tare. Nu public. Dar coerent. Au scos mailuri, cereri, mesaje. Mia a pus pe masă notițele ei. Erau date. Ore. Cuvinte exacte.

Când a venit controlul, adevărat, nu invocat, întrebările erau simple:

- De ce nu au fost acordate concediile?

- Unde sunt zilele libere pentru munca suplimentară?

- Cine a decis?

Marta nu mai avea răspunsuri. Pentru că mecanismele pe care le folosise ani de zile împotriva oamenilor se întorceau, în sfârșit, împotriva ei.

Petru nu mai era. Dar oboseala lui era documentată. Moartea lui nu fusese un accident. Fusese epuizare administrată.

Iar adevărul, imposibil de îndulcit, rămânea acesta: când refuzi odihna, refuzi viața. Dar cine merită să i se pună viața pe hold?

Controlul nu s-a încheiat cu recomandări. De data asta, hârtiile au fost citite cap-coadă, comparate, corelate. Orele suplimentare neplătite. Concediile refuzate sistematic. Avertismentele mascate în „grijă”. Totul avea semnătura ei.

Când au chemat-o la audieri, Marta a venit îmbrăcată sobru, cu un dosar gros sub braț și cu expresia celui nedreptățit. A vorbit mult. A explicat. A încercat să dilueze din nou. Doar că nimeni nu mai era interesat de ton, ci de fapte.

- Cine a decis refuzul concediilor?

- Eu, a spus ea, iritată. Dar în interesul instituției.

Interesul instituției devenise, oficial, circumstanță agravantă.

Raportul medico-legal a fost citit în liniște. „Deces survenit pe fond de epuizare severă.” Fără metafore. Fără ambiguități. Prima dată când cuvântul epuizare apărea într-un document cu valoare juridică.

Când au confruntat-o cu notițele Miei, Marta a zâmbit scurt.

- Exagerări. O fată instabilă emoțional.

- O fată care a supraviețuit, a corectat cineva.

Plângerea penală n-a fost un act de curaj individual. A fost una colectivă. Cincisprezece semnături. Cincisprezece oameni care nu mai aveau nimic de pierdut.

Suspendarea a venit rapid. Apoi destituirea. O notificare rece, într-un plic alb.

Procesul a durat. Marta a îmbătrânit vizibil în sala de judecată. Pentru prima dată, nu mai controla ritmul. Nu mai decidea pauzele. Nu mai ridica tonul. Când a încercat să invoce stresul, avocatul familiei lui Petru a ridicat o sprânceană:

- Stresul nu este scuză când îl administrezi altora până la moarte.

Sentința nu a fost simbolică. A fost clară: condamnare cu executare, interdicție definitivă de a ocupa funcții de conducere, despăgubiri pentru familie. Nicio mențiune despre „context”. Nicio formulare empatică.

În ziua în care Marta a fost dusă din sală, Mia nu a simțit bucurie. Doar liniște. O liniște grea, matură. Genul care vine când realitatea, în sfârșit, se aliniază cu adevărul.

Petru nu se mai întorcea. Dar numele lui nu mai era o șoaptă. Era un dosar. Un precedent. O limită trasată.

Iar pentru prima dată, cineva care pusese vieți pe pauză a fost obligat să trăiască în ritmul pe care îl impusese altora: fără control, fără scurtături, fără ieșire anticipată.