marți, 19 noiembrie 2013

Legenda celor patru fraţi vânt


– adaptare după o legendă inuită –



A fost odată o vreme – o! este o eternitate de atunci! – când zeii, animalele şi oamenii trăiau laolaltă pe pământ, într-o asemenea bună înţelegere şi armonie încât nu exista nici o diferenţă între ei. Femeile, urşii, bărbaţii, potârnichile, copiii, vulpile, lupii, somonii se înţelegeau de minune şi conversau întotdeauna ca nişte buni amici.
Prietenia dintre ei era atât de puternică, întâmplările din viaţa lor atât de simplu şi de firesc legate între ele, încât nu era nimic de mirare ca un pelican uriaş să adopte un pui de om, rămas fără părinţi, şi să-l crească în maniera sa, fără a face nici o distincţie între bietul orfan şi proprii săi pui, în imensul cuib construit printre ierburile înalte.
Câteodată, o bunică inuită adormea în acelaşi pătuţ, fredonându-le un cântec de leagăn, un pui de vulpe rătăcit, un lupşor fără cămin şi o liotă de iepuraşi ai căror părinţi erau plecaţi pentru câteva zile.
Se mai isca din când în când şi câte o gâlceavă, dar în lumea aceasta a armoniei, orişice nemulţumire era repede împăcată şi liniştea revenea în pădure.
Oameni şi animale împărţeau totul frăţeşte: teritoriul, hrana, habitatul. Şi aceeaşi teamă îi făcea să tresară...
Dar cum pot să vă fac să înţelegeţi cât de frumoasă era această lume?! Era de ajuns să vezi un mare urs grizzli punându-şi forţa în serviciul omului, pentru a-l ajuta să deplaseze un butuc uriaş sau o stâncă... Ori un lynx care, cu ochii săi minunaţi, ajuta o familie de inuiţi să traverseze în mijlocul nopţii pădurea. Sau o pupăză care avertiza tribul cu ţipetele ei despre existenţa unui pericol iminent, cum ar fi fost un foc în pădure. Dar nici oamenii nu se lăsau mai prejos atunci când era vorba să vină în ajutorul animalelor. Femeile pansau rănile sau legau o labă ori o aripă ruptă. Bărbaţii dădeau din nou drumul în apă unui somon arctic rămas prizonier, din neatenţie, printre pietrele râului, după reflux.
Nu erau puţine momentele când, la căderea nopţii, oameni şi animale, tineri şi bătrâni, se adunau pe câmp în jurul focului şi vorbeau despre tot şi despre toate, fie că era ploaie sau timp frumos, doar din plăcerea de a fi împreună, de a dialoga, de a descoperi lucruri noi unii despre ceilalţi. Erau încântători în candoarea lor, în verva lor, în bucuria lor de a vorbi, de a trăi laolaltă. Iar dacă unul dintre cei adunaţi în jurul focului se simţea atins de vorba altuia şi ridica vocea în semn de nemulţumire, altcineva sărea imediat să tempereze situaţia şi curând calmul revenea.
Era, putem spune şi aşa, un adevărat paradis pe pământ...

***

─ Mâine va fi frumos şi cald, rosti încet un vultur bătrân, cu capul alb, semn al senectuţii. Ştiam că am să vă găsesc aici, imediat ce am văzut soarele culcându-se dincolo de faldurile aprinse ale orizontului.
Era bine ştiut că nimic nu scăpa ochilor ageri ai vulturului, ceea ce vedea el chiar aşa era! De aceea nimeni nu îl contrazise.
─ Aveţi întru totul dreptate, răspunse cu glas subţire o căprioară. În seara asta, vântul din est a bătut atât de uşor, încât aproape că l-am simţit mângâindu-mă blând pe obraz. Va fi frumos mâine, asta este sigur!
─ Da, este un semn bun! Priviţi cât de drept se înalţă flacăra focului în aerul nopţii, fără să lase nici o dâră de fum, rosti şi omul. Sunt de acord cu voi. O! Vom avea parte de o zi frumoasă...
─ Cu atât mai bine! Cu atât mai bine! mormăi şi ursul cel negru, cu vocea lui gravă, dar simpatică, şi îşi frecă labele de satisfacţie. Cred că mâine mă voi bălăci în apă mai mult decât de obicei. Şi pentru mine e foarte bine atunci când e cald!
─ Oooh..., hmmm..., dar, ştiţi..., eu cred că nu vor face nici un rău nimănui şi câteva picături de ploaie, pe ici, pe colo, strecură prudent câteva vorbe şi castorul, printre dinţii lui lungi, ezitând şi bătând ra din coadă, ceea ce făcea să se ridice încet în aer grămăjoare de colb...
Paf! Puf! Paf! Puf! Şi nu ştiai dacă este zgomotul cozii ce lovea pământul sau respiraţia precipitată a castorului.
Toţi observară atunci că el era cuprins de nervozitate. Şi asta era împotriva bunelor obiceiuri ale micului castor, atât de calm întotdeauna... Ce să se fi întâmplat?
─ Oooh!... N-a mai plouat de când..., de când... Nici nu mai ţin minte...
─ De tot atâtea luni câte cercuri sunt în jurul cozii mele, strigă exuberant ratonul-spălător, întotdeauna mai plin de viaţă decât confraţii săi.
Şi se aşeză apoi cu faţa la foc şi cu spatele la cei prezenţi, înfoindu-şi frumoasa lui coadă; şi toţi constatară suprinşi că nici nu puteau număra cercurile din jurul cozii ratonului, atât de dese erau...
─ Oooh... Voi ştiţi, dragii mei prieteni, că nivelul apei din râul meu nu a scăzut niciodată atât de mult. Nici eu şi nici bătrânii castori nu ne aducem aminte să fi rămas vreodată râul cu atât de puţină apă. Iar noi, castorii, suntem dependenţi de apă. Iată de ce sunt atât de neliniştit. Pentru voi ceilalţi, asta poată să pară o problemă minoră, dar eu sunt înspăimântat de secetă. Oooh!... seceta!
─ În aceste condiţii, ar putea oricând izbucni un incendiu în pădure, croncăni corbul cel negru, bătând din marile sale aripi de culoarea funinginei.
Şi toţi tresăriră la această remarcă. Animale şi oameni aveau cu toţii acest teribil inamic comun: focul, care, dintr-un ajutor nepreţuit când rămânea în cercul de pietre al vetrei, se transforma într-un duşman neiertător atunci când se alia cu vântul. Împreună făceau adevărate ravagii în pădurile uscate de lipsa apei, iar cenuşa o azvârleau peste ochiul împuţinat al lacurilor şi râurilor; distrugeau fără discernământ case, cuiburi, lanuri, cabane, asfixiindu-i fără nici o milă pe acei sau acele ce nu s-au refugiat la timp din calea lor.
Fiecare mai păstra în memorie teroarea unui incendiu de demult, când nu ştiai ce e mai bine să salvezi întâi, lucruri sau fiinţe... Când, fugari, prizonieri ai fumului care le obtura vederea şi făcea să le usture ochii, încercau cu braţele să îşi ferească faţa de scânteile roşii şi fierbinţi care cădeau întruna în juru-le, la stânga şi la dreapta, înaintea şi în spatele paşilor lor. Trebuiau să alerge, să sară, să se avânte şi să se dea înapoi, să se contorsioneze, de parcă s-ar fi aflat într-o cursă nebună. Cu inima bătându-le vertiginos, ca un tambur care vibrează în bătăi largi, cu muşchii întinşi la maximum, mereu atenţi, oricât s-ar fi ferit, din această confruntare ieşeau întotdeauna cu părul ars, cu vârfurile aripilor sau coada pârlite. Dar nimic nu mai conta, nu ştiau decât un singur lucru: să fugă!
Cei mai în vârstă rememorau – în vreme ce un nod de lacrimi li se punea în gât – dispariţia unui tată, a unei mame, a unui copil ori chiar a unei familii întregi. Zile angoasante şi interminabile, când se aruncau într-un lac, un râu sau în orice ochi de apă, aflaţi la capătul puterilor, rugându-se să înceapă o ploaie torenţială, o furtună sau măcar ca vântul să înceteze să mai fie aliatul focului. Şi când focul se stingea, urmau cercetările disperate prin cimitirul de trunchiuri calcinate pentru a găsi o fiinţă iubită, o rămăşiţă a vechiului sălaş, puţină hrană, un colţ de verdeaţă unde să se poată culca, să se odihnească.
─ Nu vă mai necăjiţi atât! grohăi şi mistreţul zbârlindu-şi ţepii. Nu e nevoie decât de puţină ploaie pentru ca totul să revină la normal. Haideţi, faceţi-mi pe plac! Nu mai fiţi aşa de superstiţioşi! Priviţi cum dansează aureola boreală pe cer! Este un semn bun. Va ploua în curând.
─ Da! da! strigă cel dintâi ursul, poate şi fiindcă voia să facă uitat entuziasmul său de dinainte, când se vorbise despre ziua călduroasă ce urma. Ursa Mare stă răsturnată pe cer şi străluceşte mai tare ca niciodată. Ştiţi bine ce înseamnă asta: va ploua în curând pe pământ. Sunt sigur!
Vocea monotonă şi stăpânită a mistreţului avusese – ca întotdeauna, de altfel – darul de a linişti pe toată lumea şi de a-i readuce la realitate.
Atunci, un caribu încercă să dea un nou curs conversaţiei.
─ Am afirmat-o întotdeauna şi v-o repet şi în seara asta: orice ar fi, e mult mai bine iarna decât vara!
─ Ooo!
─ Dar iată numai câte temeri ne-a provocat seceta!
─ Oh, da, asta e adevărat! îi răspunse unul.
─ N-o să fiu de acord niciodată cu asta! răspunse altul.
─ E o prostie! Încă o prostie! strigă cineva.
─ Depinde..., strecură altcineva un cuvânt timid.
─ Ce idee! se auziră mai multe glasuri.
Strigătele de protest veneau din toate părţile. Şi în toiul acţiunii, câţiva ridicaseră ciocurile sau boturile în aer, tresărind, aripile se întinseră, penele şi părul li se zbârliseră, muşchii se încordaseră, ghearele se întinseseră gata de atac, în vreme ce buzele le tremurau...
─ Tu să vorbeşti pentru tine! Tu te simţi bine pe zăpadă, cu picioarele tale lungi şi cu copitele despicate. Tu poţi să mănânci şi coajă de pe copaci, urlă lupul cenuşiu la caribu, pe un ton aproape plângător. Însă eu, iarna, eu ce să fac? Nu am nimic de mâncare! Rămân prizonier în zăpada moale... Oh! şi e şi poleiul! E îngrozitor!
Potârnichea se înclină înspre caribu. Toate lumea remarcase că nimeni nu ţopăia mai bine prin zăpadă ca ea. Aşa că ea nu putea fi obiectivă, mai bine ar fi tăcut...
─ Ba este foarte adevărat ce zice! strigă ea – cu toate că nu putea să nu le dea dreptate şi celorlalţi, privind la caribu, la picioarele lui puternice şi păroase, care nu întâmpinau nici un obstacol pe zăpadă.
Iepurele, ca de obicei, nu considera că aceasta este o problemă cu adevărat serioasă. Aşa că nu făcea decât să dea mereu din cap. Îi plăcea atât de mult să se înveşmânteze în blăniţa lui albă şi pufoasă, iarna...! Pe de altă parte, însă, haina lui brună de vară, atât de comodă, în culoarea pământului, îi stătea aşa de bine...! Aşa că bătea nervos din picioruşe, fără a putea să se decidă. Până la urmă, scoase un uşor chiţcăit:
─ Da! Da! Acest caribu e un original.
Dar ceva mai târziu fu de acord cu dropia şi raţa, care nu iubeau atât de mult iarna.
Ursul şi marmota începură să râdă.
─ Pe mine, mormăi ursul, iarna nu mă deranjează deloc. Eu dorm liniştit şi mă cufund în vise, aşa cum face şi prietena mea marmota. Nimeni nu ne înţelege însă.
─ Orice s-ar spune, vara e minunată, afirmă dropia cu vocea sa ascuţită, strigând din toate puterile pentru a face să se înţeleagă ceea ce spune, în mijlocul zecilor de glasuri ce se contraziceau. Eu iarna migrez. Fug de zăpadă, de vânt, de gheaţă, de apele reci. Trăiască vara, soarele, plajele însorite! Ar fi bine să mă imitaţi şi voi şi să plecaţi iarna spre ţări mai calde.
Un scufundac, singur în colţul lui, observa de departe, tăcut, cum prietenii săi strigau, urlau, piuiau, cotcodăceau, croncăneau, mormăiau, grohăiau, fluierau, mugeau, lătrau, orăcăiau, miorlăiau, îşi dădeau dreptate unul altuia sau se contraziceau...
Şi tocmai în mijlocul conversaţiei, atunci când spiritele se încinseseră de tot, când discuţia devenise periculoasă, când tonul atinsese paroxismul, atunci când unii dintre ei erau gata-gata să se ia de păr, să bată din aripi, să lovească, să muşte şi să zgârie, un bătrân înţelept cu plete lungi şi cenuşii se ridică şi începu să împartă fiecăruia câte o strachină din coajă albă de mesteacăn, plină cu o supă caldă şi aromată de orz sălbatic.
Veniseră deja zorile şi orizontul începea să se lumineze. Oameni şi animale lăsară cearta deoparte şi sorbiră din castronul cu supă.
─ Mmmm, cât este de bun...
Se apropiară de foc şi cercul magic al prieteniei fu refăcut.
─ Supa asta caldă a venit exact la timp, mugi încetişor la urechea înţeleptului un bătrân elan bărbos şi cu nişte coarne falnice.
Şi, într-un mare elan de prietenie, îşi puse piciorul stâng din faţă pe umărul omului.
─ Mulţumesc, mi se făcuse frig, zise el, şi această gălăgie ce nu mai contenea începuse să îmi spargă timpanele. Uuf!
Şi acum, mult mai liniştiţi, cot la cot, unul lângă celălalt, oameni şi animale se încălzeau în tăcere. Calmul revenise pe nesimţite şi nimănui nu-i trecea prin minte să tulbure acest moment de odihnă şi pace.
─ Manitu, înţeleptule, supa ta a fost delicioasă.
─ Da, da! foarte bună, lătră şi o vulpe, între două sorbituri. Mna, mna! se linse ea pe bot.
─ Spune-ne o poveste în timp ce mâncăm, îi sugeră înţeleptului ratonul-spălător în vreme ce... spăla cu limba lui mare fundul castronului de lemn de mesteacăn.
Bătrânul elan îşi mişca întruna coarnele în semn de aprobare şi, pentru a-l face pe Manitu să accepte, adăugă:
─ Nu te lăsa prea mult rugat, o poveste ar calma spiritele ce sunt încălzite încă de cearta de adineaori.
─ Manitu, spune-ne una dintre legendele strămoşilor noştri, îl rugă şi micul căprior scuturându-şi de emoţie codiţa lui albă, încă speriat de discuţia aprinsă ce avusese loc până nu demult între prietenii săi.
Şi toţi cei de faţă îl aprobară cu mişcări de cap sau bătăi de aripi. Oamenii, de asemenea, insistară aplaudând iniţiativa animalelor. Mai ales că îl iubeau foarte mult pe bunicul lor cel înţelept, bătrânul Manitu, de care ei erau tare mândri. Cunoştea atât de multe lucruri cu adevărat suprinzătoare!
─ Bine! Bine! De acord. Ascultaţi-mă, deci, vă voi spune o poveste pe care eu însumi am auzit-o când eram abia un copil de la bunul şi minunatul părinte al tatălui meu.
─ Bravo! Bravo! ţipă scurt o gaiţă, care îl iubea atât de mult pe bătrânul Manitu încât îl urma peste tot. De altfel, încă de pe atunci gaiţa devenise un fidel însoţitor al omului.
În acelaşi moment, un vânticel venit dinspre est îi înfioră pe toţi, agasându-i, prinzându-i ca într-un cleşte, pişcându-i de faţă, făcându-i până la urmă să tremure... Manitu se înfăşură şi mai bine în largul său veşmânt pe care inuiţii îl numesc mackinaw.
Vântul îl inspiră pe Manitu, care se hotărî să profite de această situaţie pentru a le da o lecţie în felul săi oamenilor şi animalelor care locuiau pe pământ.
Ce le va povesti, oare?
─ Uuuuuuuuuuuuu, suflă lung Manitu, povestitorul.
─ Uuuuuuuuuuuuu, făcu el, imitând şuierul vântului, printre buzele sale abia întredeschise şi, cu braţele întinse, se învârti în jurul focului.
─ Uuuuuuuuuuuuuu, şi sunetul pe care îl scoase acum părea să aparţină unei păsări uriaşe.
─ Uuuuuuuuuuuuuu, îi răspunse şi vântul, care se înteţi deodată fără veste.
Manitu sufla asupra celor prezenţi şi vântul însuşi îl însoţea în acest joc.
─ Bunicul meu îmi povestea că sunt patru vânturi, tot aşa cum sunt patru direcţii diferite din care ele vin spre pământurile noastre.
Şi arătă cu degetul către locul de unde răsare soarele, apoi spre cel unde astrul se duce la culcare, spre locul de unde vine căldura şi, în sfârşit, spre cel unde sălăşluieşte spiritul răului, spre ţara lui Windigo, mâncătorul de oameni şi animale.
─ Vânturile sunt patru fraţi care trăiesc împreună, în centrul pământului, într-o peşteră fără fund, umedă şi sumbră, acoperită cu gheaţă chiar şi vara. Acolo, în acea grotă din inima pământului, se aud mereu zgomote ciudate, atât de puternice încât nimeni nu le poate asculta prea multă vreme fără să moară. Sloiuri de gheaţă urcă de pe podeaua peşterii, în vreme ce altele coboară din tavan, până ce se întâlnesc şi capătă forma unor trunchiuri îngheţate. Bunicul meu a coborât în taină sub pământ, în această peşteră înfricoşătoare, reuşind să se facă nevăzut ochilor sfredelitori ai celor patru fraţi. A trecut atunci prin cea mai mare spaimă din viaţa sa şi, din câte ştiu, este singurul care s-a întors vreodată de acolo. El mi-a povestit aceste lucruri şi, în vreme ce îmi vorbea, l-am văzut cum începuse din nou să tremure de frică, dinţii îi clănţăneau şi părea că aerul îngheţat din peşteră îl cuprinsese din nou până în oase. Cei patru fraţi Vânt sunt nişte uriaşi cu o forţă incredibilă. Dintr-un singur suflu – uuuuuuuuu! – ei pot să aneantizeze animale, oameni, păduri şi câmpii.
Şi Manitu îşi puse palma întinsă pe umărul celui care se afla cel mai aproape de el...
─ Întreaga natură ar fi bulversată dacă forţa celor patru vânturi nu ar fi echilibrată. Iată de ce stau ele închise în peştera aceea din inima muntelui. Căci dacă nu ar fi aşa...

***

─ Cel mai vârstnic dintre ei, continuă Manitu, Vântul-de-Nord, este uriaş, rotund, umflat ca un balon. Mai este cunoscut şi sub numele de “Inimă-îmblănită”, fiindcă are o barbă lungă şi deasă care îi acoperă întreg corpul, şi o blană cu peri aspri şi deşi. Iar barba lui este plină de ţurţuri care se lovesc între ei scoţând un zgomot ciudat – plic! plac! plic! plac! – şi care adeseori se rup şi căzând pe pământ lasă în urmă ochiuri de apă îngheţată. Atunci când Vântul-de-Nord vorbeşte, cuvintele care îi ies din gură sunt pline de chiciură. Le poţi vedea cum plutesc o vreme în aer, albe şi strălucitoare, ca nişte cristale, apoi se fărâmiţează şi cad pe pământul rece cu o bufnitură surdă. Crac! Iar când se supără, buzele sale se îngroaşă, se rotunjesc, se alungesc, se răsucesc... În aceste momente el scoate capul din cavernă şi suflul lui provoacă avalanşe de zăpadă şi gheaţă care se ridică în aer, gonesc pe ceruri lăsând umbre negre pe întinderea albă de dedesubt, după care se pornesc să cadă fără contenire, acoperind întreg pământul.
─ Oh! Dar este înspăimântător!
─ Brrr, îmi simt oasele îngehţate!
─ Iar eu simt cum mă trec fiorii pe spate, şopti şi marmota înfrigurată, în vreme ce se auzea deja cum îi clănţăneau dinţii.
─ Din fericire, bunul nostru Vânt-de-Nord este o persoană înţeleaptă şi echilibrată, îndrăzni să le amintească mistreţul. El doreşte, înainte de toate, să protejeze viaţa tuturor locuitorilor pământului. Sarcina sa nu este foarte uşoară, iar fratele său, Vântul-de-Sud, îi vine întotdeauna în ajutor...

***

─ Dar..., ştiţi fără îndoială, continuă Manitu, că Vântul-de-Sud, al doilea din familie, aflat mereu în cumpănă între fratele său mai mare Vântul-de-Nord şi mai tânărul şi impetuosul său frate Vântul-de-Vest, este un mare timid! Are o inimă mare, este adevărat, dar îi vin prea uşor lacrimile în ochi! Îi vine să plângă chiar din orice, este politicos, se simte obligat să facă pe plac tuturor şi să deranjeze cât mai puţin. Se cufundă în scuze pentru orice nimic, roşeşte dintr-o simplă privire, se fâstâceşte fără motiv, se izolează, se retrage fără a spune măcar un cuvânt... Vântul-de-Sud călătoreşte întotdeauna însoţit de curenţi uşori de aer cald, iar cerul e atât de albastru atunci când trece el, cu alura lui mereu melancolică. Trebuie să vă spun că şi lui îi este o teamă grozavă de pereţii reci ai peşterii întunecate în care sălăşluieşte o bună parte din an. Dar atunci când iese la lumină, aleargă mereu pe câmpii şi peste creştetele munţilor, cu lungile lui plete aurii fluturând. El suflă atât de dulce! Fiuuuuuu, fiuuuuuu... Este drept că în vreme ce le încălzeşte pe toate fiinţele ce îi ies în cale, se întâmplă şi să usuce pământurile. Nu o face din răutate. Se simte bine când alunecă somnoros în braţele călduriii... ale căldurii care îl moleşeşte, îl face să leşine de plăcere, să se rotească mereu... Asta până când unul dintre fraţii lui îl aduce la realitate cu un jet puternic de aer rece. Atunci fuge să se ascundă în peştera cea sumbră, dispare fără să protesteze..., murmurând doar câteva scuze.
─ Ah! se indignă un răţoi.
─ Şi Vântul-de-Sud, în fundul sufletului său, vrea numai binele naturii. Dar nu ajunge niciodată să se afirme, să se facă ascultat de fraţii săi...
─ Ca să înţelegeţi, gândiţi-vă la fiecare dintre noi, îi îndemnă cu vocea sa blândă Manitu. Facem parte cu toţii din aceeaşi mare familie... De ce suntem totuşi atât de diferiţi unul de celălalt? Nu vom pricepe niciodată asta, tot aşa cum bunul Vânt-de-Sud nu va pricepe de ce fraţii lui îi întorc adeseori spatele, se prefac că sunt surzi la cuvintele lui ori chiar se răstesc la el, aşa că nu-i mai rămâne decât să se întoarcă, trist şi ciufulit, în peştera din inima muntelui...

***

─ Dintre cei patru, Vântul-de-Vest are cel mai rău caracter, continuă povestitorul. Este imprevizibil, intempestiv, nu-l poate ţine nimeni în frâu. Fraţii săi mai mari, Vântul-de-Nord şi Vântul-de-Sud, trebuie să fie mereu cu ochii pe el şi să repare în urma lui pagubele pe care le face. Grăsuţ – pântecos, mai degrabă –, plin de viaţă, cu obrajii rozalii, blajin, cel mai adesea, îl vezi cum dintr-o dată roşeşte de mânie, păleşte de groază, se înnegreşte de turbare... Aşa este el, când vesel, când taciturn, vociferând mereu împotriva tuturor şi a nimănui, dar şi generos până la exces, îl vezi cum dintr-o dată se sufocă de parcă ar fi rămas fără oxigen. Îi împinge atunci brusc pe fraţii săi într-o parte şi, cu capul înfierbântat, se repede în cavernă să îşi tragă niţel sufletul. Ceilalţi trei îl cunosc atât de bine, încât ştiu că nu este cazul să intervină. N-ar face decât să complice situaţia! Oricum, orişice ar face Vântul-de-Vest nu durează prea mult, el se potoleşte tot atât de repede pe cât s-a pornit. Este un adevărat foc de paie!

***

Manitu se opreşte din povestit, respiră profund şi îşi priveşte asculătorii în ochi.
─ Vântul-de-Est! Oh, prieteni! Vântul-de-Est e cu totul altfel! Tânăr, agresiv, un dur între dur, ce mai! Mare, uscat, puternic, încăpăţânat, e o haimana cum nu mai găseşti alta, oricât ai căuta. Îl vezi cum stă retras, cu pleoapele abia întredeschise deasupra ochilor lui mari şi nervoşi, scrutând orizonturile cu o privire ce pare o lamă de cuţit. Dacă-l priveşti atunci, poţi să vezi cum de sub pleoape ochii lui scânteiază asemeni unei raze de soare pe o întindere de gheaţă. Nu iese niciodată la iveală în plinul zilei, doar dimineaţa devreme sau pe înserat, când firea întreagă pare să se liniştească. Atunci se aşează în spatele unei grămezi de nisip, dinapoia unui troian de zăpadă ori după un morman de frunze moarte. Îşi umflă obrajii şi apoi... vruuuuuuuum! ţi le aruncă în faţă fără să ştii când. După care Vântul-de-Est se întoarce în peştera sa, cu paşi de lup, fără să facă nici un zgomot. Dar cât e pe pământ, acţiunile lui sunt cele mai devastatoare. Pătrunde prin cele mai mici fisuri, îşi înconjură prada, o hărţuieşte, o înţeapă, o muşcă de locurile cele mai vulnerabile, pe care le cunoaşte foarte foarte bine.
Bărbaţii şi femeile, masculii şi femelele, copiii şi puii care stau împrejurul lui Manitu îl privesc năuciţi.
─ Dacă ar exista un singur vânt, am fi mereu în pericol. Din fericire, există patru vânturi şi se echilibrează între ele. Nici unul nu vine fără altul...
─ Uuuuuuuuuuuuu, urmaţi sfatul meu, suflă Vântul-de-Nord către fraţii săi. Ascultaţi cuvintele marelui înţelept şi nu ieşiţi din vorba lui, altminteri oamenii şi animalele vor fi distruse şi lumea întreagă va rămâne fără viaţă...
Şi atunci Manitu continuă:
─ Tot aşa trebuie să învăţăm şi noi să trăim împreună, îmi spunea bunicul meu. Un frate-vânt îl ajută pe altul, unul repară greşelile celuilalt. Este un exemplu de armonie pe care cele patru vânturi îl dau naturii. Noi locuim un teritoriu unde fiecare anotimp are rostul lui, unde fiecare are locul lui şi îşi poate împlini menirea numai dacă îi respectă pe ceilalţi.
─ Cât sunt de adevărate acestea toate! strigară oamenii şi animalele într-un singur glas.

***

Manitu era mulţumit. Reuşise să-i reconcilieze pe prietenii săi, oamenii şi animalele. Rămânea de văzut câtă vreme va sta în picioare această pace atât de fragilă. Animalele, ca şi oamenii, au memoria scurtă.
La răsărit, soarele începuse să îşi arate chipul de sub faldurii azurii ai norilor. Şi un curcubeu se arcui de pe malul lacului peste munte...
─ Curcubeul aduce noroc, le aminti Manitu. Mâine va ploua peste pădure şi noi vom fi cu toţii fericiţi.
Oameni şi animale adormiră dimpreună, adunaţi unul în celălalt.
În zare, luceafărul de dimineaţă se ducea şi el la culcare...

Un comentariu:

Bucuresti servicii spunea...

Super,,... emotionant!!