Nora înoată leneș, sub soarele care a uitat să ardă, în mijlocul verii, distras/ distrat de jocul rândunelelor de mare. Valurile sunt cuminți, apa... căldicea și molâie, mai ales în partea dinspre digul micului port, acolo unde algele abundă și i se înfășoară pe mâini și picioare. Îi convine starea asta blândă a zilei. Poate înota cu ochii închiși, fără teama că va depăși geamandura, fără să-i pese de oamenii care se avântă în apă, de copiii care chicotesc, făcând fel de fel de glumițe, unii pe seama altora. Este înconjurată de voci slave și e firesc să fie așa, acolo, pe țărmul de la Kabacum, plaja sudică a Nisipurilor de Aur. Faptul că nu știe o boabă bulgărește o ajută să se relaxeze. Cuvintele se înșiruie, se înlănțuie în preajma ei ca un cântec îngânând marea, nicio fărâmă de nerv, nicio sinapsă nu este pusă la încercare. Odihnă mentală totală. Ah! Ce inspirată a fost să aleagă partea asta din stațiune, oarecum izolată...! Își poate permite să tacă. Își poate permite să nu asculte. Este aproape ca o recluziune într-o peșteră din munți. Trebuie doar să deschidă din când în când ochii, să își evalueze traseul, să se poziționeze față de țărm, oameni și geamanduri, față de orizont. Față de sine.
- Doamna Tina, doamna Tina... Vă rog eu din suflet să vorbiți cu ea. Așa nu se mai poate: azi - da, mâine - nu! Că doar nu mi-s nici eu vreun om de pripas... Știți ce vreau să vă zic, nu...?
