marți, 19 noiembrie 2013

Legenda celor patru fraţi vânt


– adaptare după o legendă inuită –



A fost odată o vreme – o! este o eternitate de atunci! – când zeii, animalele şi oamenii trăiau laolaltă pe pământ, într-o asemenea bună înţelegere şi armonie încât nu exista nici o diferenţă între ei. Femeile, urşii, bărbaţii, potârnichile, copiii, vulpile, lupii, somonii se înţelegeau de minune şi conversau întotdeauna ca nişte buni amici.
Prietenia dintre ei era atât de puternică, întâmplările din viaţa lor atât de simplu şi de firesc legate între ele, încât nu era nimic de mirare ca un pelican uriaş să adopte un pui de om, rămas fără părinţi, şi să-l crească în maniera sa, fără a face nici o distincţie între bietul orfan şi proprii săi pui, în imensul cuib construit printre ierburile înalte.
Câteodată, o bunică inuită adormea în acelaşi pătuţ, fredonându-le un cântec de leagăn, un pui de vulpe rătăcit, un lupşor fără cămin şi o liotă de iepuraşi ai căror părinţi erau plecaţi pentru câteva zile.
Se mai isca din când în când şi câte o gâlceavă, dar în lumea aceasta a armoniei, orişice nemulţumire era repede împăcată şi liniştea revenea în pădure.
Oameni şi animale împărţeau totul frăţeşte: teritoriul, hrana, habitatul. Şi aceeaşi teamă îi făcea să tresară...
Dar cum pot să vă fac să înţelegeţi cât de frumoasă era această lume?! Era de ajuns să vezi un mare urs grizzli punându-şi forţa în serviciul omului, pentru a-l ajuta să deplaseze un butuc uriaş sau o stâncă... Ori un lynx care, cu ochii săi minunaţi, ajuta o familie de inuiţi să traverseze în mijlocul nopţii pădurea. Sau o pupăză care avertiza tribul cu ţipetele ei despre existenţa unui pericol iminent, cum ar fi fost un foc în pădure. Dar nici oamenii nu se lăsau mai prejos atunci când era vorba să vină în ajutorul animalelor. Femeile pansau rănile sau legau o labă ori o aripă ruptă. Bărbaţii dădeau din nou drumul în apă unui somon arctic rămas prizonier, din neatenţie, printre pietrele râului, după reflux.
Nu erau puţine momentele când, la căderea nopţii, oameni şi animale, tineri şi bătrâni, se adunau pe câmp în jurul focului şi vorbeau despre tot şi despre toate, fie că era ploaie sau timp frumos, doar din plăcerea de a fi împreună, de a dialoga, de a descoperi lucruri noi unii despre ceilalţi. Erau încântători în candoarea lor, în verva lor, în bucuria lor de a vorbi, de a trăi laolaltă. Iar dacă unul dintre cei adunaţi în jurul focului se simţea atins de vorba altuia şi ridica vocea în semn de nemulţumire, altcineva sărea imediat să tempereze situaţia şi curând calmul revenea.
Era, putem spune şi aşa, un adevărat paradis pe pământ...

***

─ Mâine va fi frumos şi cald, rosti încet un vultur bătrân, cu capul alb, semn al senectuţii. Ştiam că am să vă găsesc aici, imediat ce am văzut soarele culcându-se dincolo de faldurile aprinse ale orizontului.
Era bine ştiut că nimic nu scăpa ochilor ageri ai vulturului, ceea ce vedea el chiar aşa era! De aceea nimeni nu îl contrazise.
─ Aveţi întru totul dreptate, răspunse cu glas subţire o căprioară. În seara asta, vântul din est a bătut atât de uşor, încât aproape că l-am simţit mângâindu-mă blând pe obraz. Va fi frumos mâine, asta este sigur!
─ Da, este un semn bun! Priviţi cât de drept se înalţă flacăra focului în aerul nopţii, fără să lase nici o dâră de fum, rosti şi omul. Sunt de acord cu voi. O! Vom avea parte de o zi frumoasă...
─ Cu atât mai bine! Cu atât mai bine! mormăi şi ursul cel negru, cu vocea lui gravă, dar simpatică, şi îşi frecă labele de satisfacţie. Cred că mâine mă voi bălăci în apă mai mult decât de obicei. Şi pentru mine e foarte bine atunci când e cald!
─ Oooh..., hmmm..., dar, ştiţi..., eu cred că nu vor face nici un rău nimănui şi câteva picături de ploaie, pe ici, pe colo, strecură prudent câteva vorbe şi castorul, printre dinţii lui lungi, ezitând şi bătând ra din coadă, ceea ce făcea să se ridice încet în aer grămăjoare de colb...
Paf! Puf! Paf! Puf! Şi nu ştiai dacă este zgomotul cozii ce lovea pământul sau respiraţia precipitată a castorului.
Toţi observară atunci că el era cuprins de nervozitate. Şi asta era împotriva bunelor obiceiuri ale micului castor, atât de calm întotdeauna... Ce să se fi întâmplat?
─ Oooh!... N-a mai plouat de când..., de când... Nici nu mai ţin minte...
─ De tot atâtea luni câte cercuri sunt în jurul cozii mele, strigă exuberant ratonul-spălător, întotdeauna mai plin de viaţă decât confraţii săi.
Şi se aşeză apoi cu faţa la foc şi cu spatele la cei prezenţi, înfoindu-şi frumoasa lui coadă; şi toţi constatară suprinşi că nici nu puteau număra cercurile din jurul cozii ratonului, atât de dese erau...
─ Oooh... Voi ştiţi, dragii mei prieteni, că nivelul apei din râul meu nu a scăzut niciodată atât de mult. Nici eu şi nici bătrânii castori nu ne aducem aminte să fi rămas vreodată râul cu atât de puţină apă. Iar noi, castorii, suntem dependenţi de apă. Iată de ce sunt atât de neliniştit. Pentru voi ceilalţi, asta poată să pară o problemă minoră, dar eu sunt înspăimântat de secetă. Oooh!... seceta!
─ În aceste condiţii, ar putea oricând izbucni un incendiu în pădure, croncăni corbul cel negru, bătând din marile sale aripi de culoarea funinginei.
Şi toţi tresăriră la această remarcă. Animale şi oameni aveau cu toţii acest teribil inamic comun: focul, care, dintr-un ajutor nepreţuit când rămânea în cercul de pietre al vetrei, se transforma într-un duşman neiertător atunci când se alia cu vântul. Împreună făceau adevărate ravagii în pădurile uscate de lipsa apei, iar cenuşa o azvârleau peste ochiul împuţinat al lacurilor şi râurilor; distrugeau fără discernământ case, cuiburi, lanuri, cabane, asfixiindu-i fără nici o milă pe acei sau acele ce nu s-au refugiat la timp din calea lor.
Fiecare mai păstra în memorie teroarea unui incendiu de demult, când nu ştiai ce e mai bine să salvezi întâi, lucruri sau fiinţe... Când, fugari, prizonieri ai fumului care le obtura vederea şi făcea să le usture ochii, încercau cu braţele să îşi ferească faţa de scânteile roşii şi fierbinţi care cădeau întruna în juru-le, la stânga şi la dreapta, înaintea şi în spatele paşilor lor. Trebuiau să alerge, să sară, să se avânte şi să se dea înapoi, să se contorsioneze, de parcă s-ar fi aflat într-o cursă nebună. Cu inima bătându-le vertiginos, ca un tambur care vibrează în bătăi largi, cu muşchii întinşi la maximum, mereu atenţi, oricât s-ar fi ferit, din această confruntare ieşeau întotdeauna cu părul ars, cu vârfurile aripilor sau coada pârlite. Dar nimic nu mai conta, nu ştiau decât un singur lucru: să fugă!
Cei mai în vârstă rememorau – în vreme ce un nod de lacrimi li se punea în gât – dispariţia unui tată, a unei mame, a unui copil ori chiar a unei familii întregi. Zile angoasante şi interminabile, când se aruncau într-un lac, un râu sau în orice ochi de apă, aflaţi la capătul puterilor, rugându-se să înceapă o ploaie torenţială, o furtună sau măcar ca vântul să înceteze să mai fie aliatul focului. Şi când focul se stingea, urmau cercetările disperate prin cimitirul de trunchiuri calcinate pentru a găsi o fiinţă iubită, o rămăşiţă a vechiului sălaş, puţină hrană, un colţ de verdeaţă unde să se poată culca, să se odihnească.
─ Nu vă mai necăjiţi atât! grohăi şi mistreţul zbârlindu-şi ţepii. Nu e nevoie decât de puţină ploaie pentru ca totul să revină la normal. Haideţi, faceţi-mi pe plac! Nu mai fiţi aşa de superstiţioşi! Priviţi cum dansează aureola boreală pe cer! Este un semn bun. Va ploua în curând.
─ Da! da! strigă cel dintâi ursul, poate şi fiindcă voia să facă uitat entuziasmul său de dinainte, când se vorbise despre ziua călduroasă ce urma. Ursa Mare stă răsturnată pe cer şi străluceşte mai tare ca niciodată. Ştiţi bine ce înseamnă asta: va ploua în curând pe pământ. Sunt sigur!
Vocea monotonă şi stăpânită a mistreţului avusese – ca întotdeauna, de altfel – darul de a linişti pe toată lumea şi de a-i readuce la realitate.
Atunci, un caribu încercă să dea un nou curs conversaţiei.
─ Am afirmat-o întotdeauna şi v-o repet şi în seara asta: orice ar fi, e mult mai bine iarna decât vara!
─ Ooo!
─ Dar iată numai câte temeri ne-a provocat seceta!
─ Oh, da, asta e adevărat! îi răspunse unul.
─ N-o să fiu de acord niciodată cu asta! răspunse altul.
─ E o prostie! Încă o prostie! strigă cineva.
─ Depinde..., strecură altcineva un cuvânt timid.
─ Ce idee! se auziră mai multe glasuri.
Strigătele de protest veneau din toate părţile. Şi în toiul acţiunii, câţiva ridicaseră ciocurile sau boturile în aer, tresărind, aripile se întinseră, penele şi părul li se zbârliseră, muşchii se încordaseră, ghearele se întinseseră gata de atac, în vreme ce buzele le tremurau...
─ Tu să vorbeşti pentru tine! Tu te simţi bine pe zăpadă, cu picioarele tale lungi şi cu copitele despicate. Tu poţi să mănânci şi coajă de pe copaci, urlă lupul cenuşiu la caribu, pe un ton aproape plângător. Însă eu, iarna, eu ce să fac? Nu am nimic de mâncare! Rămân prizonier în zăpada moale... Oh! şi e şi poleiul! E îngrozitor!
Potârnichea se înclină înspre caribu. Toate lumea remarcase că nimeni nu ţopăia mai bine prin zăpadă ca ea. Aşa că ea nu putea fi obiectivă, mai bine ar fi tăcut...
─ Ba este foarte adevărat ce zice! strigă ea – cu toate că nu putea să nu le dea dreptate şi celorlalţi, privind la caribu, la picioarele lui puternice şi păroase, care nu întâmpinau nici un obstacol pe zăpadă.
Iepurele, ca de obicei, nu considera că aceasta este o problemă cu adevărat serioasă. Aşa că nu făcea decât să dea mereu din cap. Îi plăcea atât de mult să se înveşmânteze în blăniţa lui albă şi pufoasă, iarna...! Pe de altă parte, însă, haina lui brună de vară, atât de comodă, în culoarea pământului, îi stătea aşa de bine...! Aşa că bătea nervos din picioruşe, fără a putea să se decidă. Până la urmă, scoase un uşor chiţcăit:
─ Da! Da! Acest caribu e un original.
Dar ceva mai târziu fu de acord cu dropia şi raţa, care nu iubeau atât de mult iarna.
Ursul şi marmota începură să râdă.
─ Pe mine, mormăi ursul, iarna nu mă deranjează deloc. Eu dorm liniştit şi mă cufund în vise, aşa cum face şi prietena mea marmota. Nimeni nu ne înţelege însă.
─ Orice s-ar spune, vara e minunată, afirmă dropia cu vocea sa ascuţită, strigând din toate puterile pentru a face să se înţeleagă ceea ce spune, în mijlocul zecilor de glasuri ce se contraziceau. Eu iarna migrez. Fug de zăpadă, de vânt, de gheaţă, de apele reci. Trăiască vara, soarele, plajele însorite! Ar fi bine să mă imitaţi şi voi şi să plecaţi iarna spre ţări mai calde.
Un scufundac, singur în colţul lui, observa de departe, tăcut, cum prietenii săi strigau, urlau, piuiau, cotcodăceau, croncăneau, mormăiau, grohăiau, fluierau, mugeau, lătrau, orăcăiau, miorlăiau, îşi dădeau dreptate unul altuia sau se contraziceau...
Şi tocmai în mijlocul conversaţiei, atunci când spiritele se încinseseră de tot, când discuţia devenise periculoasă, când tonul atinsese paroxismul, atunci când unii dintre ei erau gata-gata să se ia de păr, să bată din aripi, să lovească, să muşte şi să zgârie, un bătrân înţelept cu plete lungi şi cenuşii se ridică şi începu să împartă fiecăruia câte o strachină din coajă albă de mesteacăn, plină cu o supă caldă şi aromată de orz sălbatic.
Veniseră deja zorile şi orizontul începea să se lumineze. Oameni şi animale lăsară cearta deoparte şi sorbiră din castronul cu supă.
─ Mmmm, cât este de bun...
Se apropiară de foc şi cercul magic al prieteniei fu refăcut.
─ Supa asta caldă a venit exact la timp, mugi încetişor la urechea înţeleptului un bătrân elan bărbos şi cu nişte coarne falnice.
Şi, într-un mare elan de prietenie, îşi puse piciorul stâng din faţă pe umărul omului.
─ Mulţumesc, mi se făcuse frig, zise el, şi această gălăgie ce nu mai contenea începuse să îmi spargă timpanele. Uuf!
Şi acum, mult mai liniştiţi, cot la cot, unul lângă celălalt, oameni şi animale se încălzeau în tăcere. Calmul revenise pe nesimţite şi nimănui nu-i trecea prin minte să tulbure acest moment de odihnă şi pace.
─ Manitu, înţeleptule, supa ta a fost delicioasă.
─ Da, da! foarte bună, lătră şi o vulpe, între două sorbituri. Mna, mna! se linse ea pe bot.
─ Spune-ne o poveste în timp ce mâncăm, îi sugeră înţeleptului ratonul-spălător în vreme ce... spăla cu limba lui mare fundul castronului de lemn de mesteacăn.
Bătrânul elan îşi mişca întruna coarnele în semn de aprobare şi, pentru a-l face pe Manitu să accepte, adăugă:
─ Nu te lăsa prea mult rugat, o poveste ar calma spiritele ce sunt încălzite încă de cearta de adineaori.
─ Manitu, spune-ne una dintre legendele strămoşilor noştri, îl rugă şi micul căprior scuturându-şi de emoţie codiţa lui albă, încă speriat de discuţia aprinsă ce avusese loc până nu demult între prietenii săi.
Şi toţi cei de faţă îl aprobară cu mişcări de cap sau bătăi de aripi. Oamenii, de asemenea, insistară aplaudând iniţiativa animalelor. Mai ales că îl iubeau foarte mult pe bunicul lor cel înţelept, bătrânul Manitu, de care ei erau tare mândri. Cunoştea atât de multe lucruri cu adevărat suprinzătoare!
─ Bine! Bine! De acord. Ascultaţi-mă, deci, vă voi spune o poveste pe care eu însumi am auzit-o când eram abia un copil de la bunul şi minunatul părinte al tatălui meu.
─ Bravo! Bravo! ţipă scurt o gaiţă, care îl iubea atât de mult pe bătrânul Manitu încât îl urma peste tot. De altfel, încă de pe atunci gaiţa devenise un fidel însoţitor al omului.
În acelaşi moment, un vânticel venit dinspre est îi înfioră pe toţi, agasându-i, prinzându-i ca într-un cleşte, pişcându-i de faţă, făcându-i până la urmă să tremure... Manitu se înfăşură şi mai bine în largul său veşmânt pe care inuiţii îl numesc mackinaw.
Vântul îl inspiră pe Manitu, care se hotărî să profite de această situaţie pentru a le da o lecţie în felul săi oamenilor şi animalelor care locuiau pe pământ.
Ce le va povesti, oare?
─ Uuuuuuuuuuuuu, suflă lung Manitu, povestitorul.
─ Uuuuuuuuuuuuu, făcu el, imitând şuierul vântului, printre buzele sale abia întredeschise şi, cu braţele întinse, se învârti în jurul focului.
─ Uuuuuuuuuuuuuu, şi sunetul pe care îl scoase acum părea să aparţină unei păsări uriaşe.
─ Uuuuuuuuuuuuuu, îi răspunse şi vântul, care se înteţi deodată fără veste.
Manitu sufla asupra celor prezenţi şi vântul însuşi îl însoţea în acest joc.
─ Bunicul meu îmi povestea că sunt patru vânturi, tot aşa cum sunt patru direcţii diferite din care ele vin spre pământurile noastre.
Şi arătă cu degetul către locul de unde răsare soarele, apoi spre cel unde astrul se duce la culcare, spre locul de unde vine căldura şi, în sfârşit, spre cel unde sălăşluieşte spiritul răului, spre ţara lui Windigo, mâncătorul de oameni şi animale.
─ Vânturile sunt patru fraţi care trăiesc împreună, în centrul pământului, într-o peşteră fără fund, umedă şi sumbră, acoperită cu gheaţă chiar şi vara. Acolo, în acea grotă din inima pământului, se aud mereu zgomote ciudate, atât de puternice încât nimeni nu le poate asculta prea multă vreme fără să moară. Sloiuri de gheaţă urcă de pe podeaua peşterii, în vreme ce altele coboară din tavan, până ce se întâlnesc şi capătă forma unor trunchiuri îngheţate. Bunicul meu a coborât în taină sub pământ, în această peşteră înfricoşătoare, reuşind să se facă nevăzut ochilor sfredelitori ai celor patru fraţi. A trecut atunci prin cea mai mare spaimă din viaţa sa şi, din câte ştiu, este singurul care s-a întors vreodată de acolo. El mi-a povestit aceste lucruri şi, în vreme ce îmi vorbea, l-am văzut cum începuse din nou să tremure de frică, dinţii îi clănţăneau şi părea că aerul îngheţat din peşteră îl cuprinsese din nou până în oase. Cei patru fraţi Vânt sunt nişte uriaşi cu o forţă incredibilă. Dintr-un singur suflu – uuuuuuuuu! – ei pot să aneantizeze animale, oameni, păduri şi câmpii.
Şi Manitu îşi puse palma întinsă pe umărul celui care se afla cel mai aproape de el...
─ Întreaga natură ar fi bulversată dacă forţa celor patru vânturi nu ar fi echilibrată. Iată de ce stau ele închise în peştera aceea din inima muntelui. Căci dacă nu ar fi aşa...

***

─ Cel mai vârstnic dintre ei, continuă Manitu, Vântul-de-Nord, este uriaş, rotund, umflat ca un balon. Mai este cunoscut şi sub numele de “Inimă-îmblănită”, fiindcă are o barbă lungă şi deasă care îi acoperă întreg corpul, şi o blană cu peri aspri şi deşi. Iar barba lui este plină de ţurţuri care se lovesc între ei scoţând un zgomot ciudat – plic! plac! plic! plac! – şi care adeseori se rup şi căzând pe pământ lasă în urmă ochiuri de apă îngheţată. Atunci când Vântul-de-Nord vorbeşte, cuvintele care îi ies din gură sunt pline de chiciură. Le poţi vedea cum plutesc o vreme în aer, albe şi strălucitoare, ca nişte cristale, apoi se fărâmiţează şi cad pe pământul rece cu o bufnitură surdă. Crac! Iar când se supără, buzele sale se îngroaşă, se rotunjesc, se alungesc, se răsucesc... În aceste momente el scoate capul din cavernă şi suflul lui provoacă avalanşe de zăpadă şi gheaţă care se ridică în aer, gonesc pe ceruri lăsând umbre negre pe întinderea albă de dedesubt, după care se pornesc să cadă fără contenire, acoperind întreg pământul.
─ Oh! Dar este înspăimântător!
─ Brrr, îmi simt oasele îngehţate!
─ Iar eu simt cum mă trec fiorii pe spate, şopti şi marmota înfrigurată, în vreme ce se auzea deja cum îi clănţăneau dinţii.
─ Din fericire, bunul nostru Vânt-de-Nord este o persoană înţeleaptă şi echilibrată, îndrăzni să le amintească mistreţul. El doreşte, înainte de toate, să protejeze viaţa tuturor locuitorilor pământului. Sarcina sa nu este foarte uşoară, iar fratele său, Vântul-de-Sud, îi vine întotdeauna în ajutor...

***

─ Dar..., ştiţi fără îndoială, continuă Manitu, că Vântul-de-Sud, al doilea din familie, aflat mereu în cumpănă între fratele său mai mare Vântul-de-Nord şi mai tânărul şi impetuosul său frate Vântul-de-Vest, este un mare timid! Are o inimă mare, este adevărat, dar îi vin prea uşor lacrimile în ochi! Îi vine să plângă chiar din orice, este politicos, se simte obligat să facă pe plac tuturor şi să deranjeze cât mai puţin. Se cufundă în scuze pentru orice nimic, roşeşte dintr-o simplă privire, se fâstâceşte fără motiv, se izolează, se retrage fără a spune măcar un cuvânt... Vântul-de-Sud călătoreşte întotdeauna însoţit de curenţi uşori de aer cald, iar cerul e atât de albastru atunci când trece el, cu alura lui mereu melancolică. Trebuie să vă spun că şi lui îi este o teamă grozavă de pereţii reci ai peşterii întunecate în care sălăşluieşte o bună parte din an. Dar atunci când iese la lumină, aleargă mereu pe câmpii şi peste creştetele munţilor, cu lungile lui plete aurii fluturând. El suflă atât de dulce! Fiuuuuuu, fiuuuuuu... Este drept că în vreme ce le încălzeşte pe toate fiinţele ce îi ies în cale, se întâmplă şi să usuce pământurile. Nu o face din răutate. Se simte bine când alunecă somnoros în braţele călduriii... ale căldurii care îl moleşeşte, îl face să leşine de plăcere, să se rotească mereu... Asta până când unul dintre fraţii lui îl aduce la realitate cu un jet puternic de aer rece. Atunci fuge să se ascundă în peştera cea sumbră, dispare fără să protesteze..., murmurând doar câteva scuze.
─ Ah! se indignă un răţoi.
─ Şi Vântul-de-Sud, în fundul sufletului său, vrea numai binele naturii. Dar nu ajunge niciodată să se afirme, să se facă ascultat de fraţii săi...
─ Ca să înţelegeţi, gândiţi-vă la fiecare dintre noi, îi îndemnă cu vocea sa blândă Manitu. Facem parte cu toţii din aceeaşi mare familie... De ce suntem totuşi atât de diferiţi unul de celălalt? Nu vom pricepe niciodată asta, tot aşa cum bunul Vânt-de-Sud nu va pricepe de ce fraţii lui îi întorc adeseori spatele, se prefac că sunt surzi la cuvintele lui ori chiar se răstesc la el, aşa că nu-i mai rămâne decât să se întoarcă, trist şi ciufulit, în peştera din inima muntelui...

***

─ Dintre cei patru, Vântul-de-Vest are cel mai rău caracter, continuă povestitorul. Este imprevizibil, intempestiv, nu-l poate ţine nimeni în frâu. Fraţii săi mai mari, Vântul-de-Nord şi Vântul-de-Sud, trebuie să fie mereu cu ochii pe el şi să repare în urma lui pagubele pe care le face. Grăsuţ – pântecos, mai degrabă –, plin de viaţă, cu obrajii rozalii, blajin, cel mai adesea, îl vezi cum dintr-o dată roşeşte de mânie, păleşte de groază, se înnegreşte de turbare... Aşa este el, când vesel, când taciturn, vociferând mereu împotriva tuturor şi a nimănui, dar şi generos până la exces, îl vezi cum dintr-o dată se sufocă de parcă ar fi rămas fără oxigen. Îi împinge atunci brusc pe fraţii săi într-o parte şi, cu capul înfierbântat, se repede în cavernă să îşi tragă niţel sufletul. Ceilalţi trei îl cunosc atât de bine, încât ştiu că nu este cazul să intervină. N-ar face decât să complice situaţia! Oricum, orişice ar face Vântul-de-Vest nu durează prea mult, el se potoleşte tot atât de repede pe cât s-a pornit. Este un adevărat foc de paie!

***

Manitu se opreşte din povestit, respiră profund şi îşi priveşte asculătorii în ochi.
─ Vântul-de-Est! Oh, prieteni! Vântul-de-Est e cu totul altfel! Tânăr, agresiv, un dur între dur, ce mai! Mare, uscat, puternic, încăpăţânat, e o haimana cum nu mai găseşti alta, oricât ai căuta. Îl vezi cum stă retras, cu pleoapele abia întredeschise deasupra ochilor lui mari şi nervoşi, scrutând orizonturile cu o privire ce pare o lamă de cuţit. Dacă-l priveşti atunci, poţi să vezi cum de sub pleoape ochii lui scânteiază asemeni unei raze de soare pe o întindere de gheaţă. Nu iese niciodată la iveală în plinul zilei, doar dimineaţa devreme sau pe înserat, când firea întreagă pare să se liniştească. Atunci se aşează în spatele unei grămezi de nisip, dinapoia unui troian de zăpadă ori după un morman de frunze moarte. Îşi umflă obrajii şi apoi... vruuuuuuuum! ţi le aruncă în faţă fără să ştii când. După care Vântul-de-Est se întoarce în peştera sa, cu paşi de lup, fără să facă nici un zgomot. Dar cât e pe pământ, acţiunile lui sunt cele mai devastatoare. Pătrunde prin cele mai mici fisuri, îşi înconjură prada, o hărţuieşte, o înţeapă, o muşcă de locurile cele mai vulnerabile, pe care le cunoaşte foarte foarte bine.
Bărbaţii şi femeile, masculii şi femelele, copiii şi puii care stau împrejurul lui Manitu îl privesc năuciţi.
─ Dacă ar exista un singur vânt, am fi mereu în pericol. Din fericire, există patru vânturi şi se echilibrează între ele. Nici unul nu vine fără altul...
─ Uuuuuuuuuuuuu, urmaţi sfatul meu, suflă Vântul-de-Nord către fraţii săi. Ascultaţi cuvintele marelui înţelept şi nu ieşiţi din vorba lui, altminteri oamenii şi animalele vor fi distruse şi lumea întreagă va rămâne fără viaţă...
Şi atunci Manitu continuă:
─ Tot aşa trebuie să învăţăm şi noi să trăim împreună, îmi spunea bunicul meu. Un frate-vânt îl ajută pe altul, unul repară greşelile celuilalt. Este un exemplu de armonie pe care cele patru vânturi îl dau naturii. Noi locuim un teritoriu unde fiecare anotimp are rostul lui, unde fiecare are locul lui şi îşi poate împlini menirea numai dacă îi respectă pe ceilalţi.
─ Cât sunt de adevărate acestea toate! strigară oamenii şi animalele într-un singur glas.

***

Manitu era mulţumit. Reuşise să-i reconcilieze pe prietenii săi, oamenii şi animalele. Rămânea de văzut câtă vreme va sta în picioare această pace atât de fragilă. Animalele, ca şi oamenii, au memoria scurtă.
La răsărit, soarele începuse să îşi arate chipul de sub faldurii azurii ai norilor. Şi un curcubeu se arcui de pe malul lacului peste munte...
─ Curcubeul aduce noroc, le aminti Manitu. Mâine va ploua peste pădure şi noi vom fi cu toţii fericiţi.
Oameni şi animale adormiră dimpreună, adunaţi unul în celălalt.
În zare, luceafărul de dimineaţă se ducea şi el la culcare...

Casa cu tamarisc


roman (fragment)
de
Simona Nicoleta Lazăr




1.

Cuţitul ştirb, cu lama ruginită, sfârteca ştirul şi volbura. Poate din pricina armei atât de nepotrivite, poate din cauza soarelui care suliţa prin spărtura pălăriei de paie ochii neliniştiţi ai băiatului, mâinile mari, crescute nefiresc peste vară, se încurcau întruna în şuviţele vegetale. Roşii şi verzi, le-ai fi asemuit cu resturile de hârtie şi pânzătură, risipite iarna pe uliţa desfundată, după trecerea alaiurilor funambuleşti ale irozilor. Însă, chiar dacă ochii lui priveau macii din grădină şi muşcatele din fereastra Smarandei, fustele ei colorate şi şorţul cu vrâste, el n-ar fi ştiut numi ceea ce vedea doar cu aceste două cuvinte atât de simplu de rostit: roşu şi verde. Şi tocmai pentru că asta nu se putea, inventase el un înţeles anume pentru culori – pentru lipsa lor, mai bine zis.
Se făcea că aceea dintre ele care se numea verde era tatăl lui, iar cea roşie – maică-sa. La început, un început de care nu-şi aduce prea bine aminte, ochii lui le deosebeau, înţelegeau că există verde şi există roşu, tot aşa cum existau tatăl şi mama, doi, unul lângă celălalt. După aceea s-a întâmplat ceva, el nu ştie ce, era prea mic să fi prins înţelesul lucrurilor. Părinţii s-au despărţit. El a rămas în sat, cu Maia, bunică-sa, mama tatălui. Şi în ograda ei a crescut mare, o dată cu puiul de tamarisc plantat chiar în ziua când s-a mutat el acolo. Taică-su e tot în sat, stă la casa nouă, de pe uliţa Hogii. Nu e departe, dar e ocupat şi-l vede rar. Despre maică-sa nu ştie prea multe. A plecat „cucoană la oraş”, cum zice Maia. S-a măritat cu un frizer. Are şi doi plozi, fraţii lui, adică. A fost de câteva ori la ea, dar nu i-a fost drag să stea acolo. Copiii erau mici, răzgâiaţi, lipicioşi de la bomboanele pe care le mestecau întruna. Ori poate numai lui i se părea. Maică-sa, mereu muncită: gătea, spăla, călca. Uneori, citea ziarul, pagina cu ferparele celor stinşi – „of, că repede se mai duce lumea asta, dragul mamei!” –, răsturnată pe un fotoliu cu pânză roşie (dacă roşie o fi fost, el nu-şi dădea seama), izită pe alocuri. Stătea acolo, uitând parcă să se ridice, cu ochii în foaia cu miros de cerneală tipografică şi cu ţigara între arătătorul şi mijlociul mâinii stângi, cu scrumul nescuturat, înălţând spre tavan şarpele fumuriu. Îşi mai aduce aminte de izul de colonie ieftină şi de tâmplele pomădate ale frizerului. În rest, nimic. Sau poate doar refuză să îşi amintească.
Da, asta credea el că s-a întâmplat: culorile, ca şi părinţii lui, există, sunt acolo, însă nu le mai vede, nu le mai simte ca la începuturi. Există, dar străine de el.
./.
Şirurile lungi de porumb stau între băiat şi fata-femeie la care visează de la o vreme. Dinspre curţile Smarandei, un cântec fragil încearcă să ajungă până la el. Nu aude cuvintele. Şi le închipuie numai. Aşa cum îşi imaginează buzele ei, despre care el crede că au culoarea macilor – ori a vrâstelor şorţului suflecat –, mişcându-se încet, eliberând versurile în aerul cald.

Foaie verde grâu mărunt,
Nu-i un ceas, nu-i un minut
Să nu plâng în aşternut.
Şi tot stau şi mă gândesc
Cum de voi să mai trăiesc?
Şi-altă foaie de trei flori,
Aşa-mi vine uneori
Să beau otravă să mor.
Şi iar stau şi mă gândesc,
Cum o să mă otrăvesc
Când am zile să trăiesc?
Voi trăi o zi sau două
Şi m-oi duce-n lumea nouă...!

Şi glasul tânăr urcă din el, se înalţă deasupra creştetelor porumbilor, care se mulţumesc doar să îngâne cântecul subţire, umplând văzduhurile cu tânguirea lui.
./.
„Costine, Costine, iar te-au furat Ielele, maică...?” O aude venind din spatele casei pe Maia, cu pasul ei cumpănit, de parcă ar vrea să măsoare mai bine hotarele timpului. Şi întinderea locului. „Cu tine, fătul bunichii, or muri răţele astea de foame.”
Băiatul răsuceşte limba cu ascuţişul în sus şi, dintr-o singură mişcare, cu latul custurii adună verdeaţa de pe tocător în lighenaşul albastru, cu smălţuială pleznită. Femeia pregăteşte apoi, cum ştie ea mai bine, mâncarea pentru paserile lihnite de foame şi toropite de căldură. Le ademeneşte, cu vorba ei moale ca pânza nouă de bumbac. Şi păsările vin la chemările ei, şi ciugulesc aproape tandru cauciucul încălţărilor, şi îşi lipesc capetele pufoase, de umbră galbenă, bobocii mai ales, de picioarele cu pielea pergamentoasă, scrijelită de mărăcini, ale bătrânei.
./.
Cântecul din curtea vecină se opreşte brusc. Poarta scârţâie şi un glas de bărbat, puţin băut, gândi Costin, îi porunceşte femeii să aducă săpunul şi carafa cu apă. „Bine că se spală, măcar, înainte de a înfuleca...” Îi era urât de omul care mirosea a rachiu prost şi a mahorcă, având hainele mereu pătate de transpiraţie şi motorină. Smaranda, nevastă-sa, era până mai ieri tovarăşa lui de joacă. Ce mai trânte încingeau iarna, prin zăpada înaltă, şi cum se urca el vara în corcoduşi, scoborându-se de acolo cu sânul plin de fructele pe jumătate coapte, să le împartă amândoi. Una mie, una ţie, una lu’ popa Ilie, alta colo-n pălărie... Fata se măritase în primăvară, nu avea nici şaisprezece ani, şi după o lună maică-sa murise. În ograda lor, unde îşi petrecuse atâtea veri frumoase, strecurându-se printre ostreţele prinse numai într-un cui, era acum stăpân bărbatul de patruzeci de ani. A fost argat la moşier, vara avea în seamă şi treierătoarea, îl învăţase neamţul care o adusese acolo; acum e mecanic pe undeva la oraş, pleacă dis-de-dimineaţă şi se întoarce târziu, behăind un cântec murdar. Ştie tot satul că e cu voie bună. Intră în casă, izbeşte, strigă şi... ceva se întâmplă acolo, de se umple noaptea cu icnete şi cu gemete. Bărbatul horcăie gros şi, mai la urmă, Smaranda slobozeşte un ţipăt subţire, de pasăre rănită. Apoi, linişte... În zori, alte zgomote, scârţâitul porţii, şi viaţa o ia de la capăt. Câteodată, după astfel de întâmplări, fata abia se mişcă prin ogradă, de parcă toată noaptea a cărat sacii cu nuci din pod în tindă... Alteori, saltă veselă şi toate au spor. Curăţă ograda, suflă spuza de pe cuptor, aduce în mijlocul curţii o balie mare şi începe să frece albiturile la zolitor. O dată, numai, deşi era deja vară, a ieşit din casă cu basmaua trasă pe ochi şi înnodată duşmăneşte sub barbă. A întâlnit-o la fântână şi ea s-a ferit din calea lui, dar a avut vreme să vadă urma loviturii sub tâmpla stângă...



2.

De toate acestea îşi aduce aminte acum, privind tavanul murdar al camerei ieftine de hotel. Chiar deasupra lustrei cu două braţe şi un glob spart – pricină pentru care stă periculos într-o parte, ca o corabie care se scufundă –, s-a lăţit o pată de mucegai. Labirinturi croite de monştri ciudaţi, cu trupuri micşorate înadins, pe care nu-i vezi decât străduindu-te şi numai cu ochii minţii, îl absorbeau în jocul lor fatal, în încercarea nefinită de a ajunge, cândva şi cumva, dinspre periferiile propriei vieţi la un centru ipotetic... Ca de fiecare dată când se deda trăirilor acestora josnice, în aceeaşi cameră îngustă de hotel, exista un moment în care labirintul de mucegai îl avertiza că încă nu şi-a parcurs adevăratul destin, că nu a fost atent la revelarea strictei lui geometrii, din valurile suprapuse de arabescuri... Şi neputinţa îl paraliza, ca otrava paingului musca prinsă în plasă. De multă vreme însă el nu mai are nici măcar zbaterea aceea din urmă a insectei care-şi dă seama că e fără scăpare...
./.
Cu ultimele picături de apă încă prelingându-se pe piele, femeia se lipi puternic de el. Gestul îl scoase din reverie, cu o bruscheţe pe care o resimţi până în fundul creierului. Sărutarea ei, pe lobul urechii stângi, mâna care i se strecură pentru câteva clipe prin părul cenuşiu de pe piept şi un îndemn şoptit, de a cărui vulgaritate a înţeles că nu se poate ascunde („e rândul tău să te speli”), îi fixară, pentru moment, reperele reale ale pământenei lui identităţii. Statutul său de „mare poet al neamului”, membru în jurii şi comisii, consilier al câtorva reviste literare, vânat de fetişcane nurlii şi muieri răscoapte, dornice să ajungă, prin contactul atât de frust, de direct cu trupul lui sleit de prea multe amoruri, să-şi vadă tipărite numele şi versurile gângave...
Cea de acum nu avea nici măcar vârsta fiicei lui. A cunoscut-o cu câteva zile în urmă, la Festivalul Poeziei Tinere. Concurs minor – unul dintre zecile care răsăriseră dintr-o dată după Revoluţie, peste tot în ţară –, era ţinut cu oarece eforturi în viaţă de forurile locale dintr-un târg uitat, cu lume pestriţă şi obiceiuri cuminţi, căreia i se inoculase credinţa că organizarea unui eveniment cultural ar fi putut scoate oraşul, fie şi numai pentru trei zile, din anonimat. Credinţă şi speranţe inutile. Căci numai despre „intrare în atenţia naţiei” (cum declamase unul dintre politicienii locului, „invitat de onoare”) nu se putea vorbi, dacă luai în seamă cele două-trei ştiri aruncate într-un colţ de pagină al gazetei vetuste, de provincie, ori al vreunui ziar mai pricopsit din Capitală. Singurul „câştig” era tot al lor, al scriitorilor cu state mai vechi. Se mai întâlneau, mai disecau o bârfă sau un poem, scuturau fustele vreunei fetişcane ce se uita cu pioasă evlavie la ei şi, mai ales, se îmbătau bine, cu vin şi tărie din belşug, prefăcându-se că iau în seamă vreun târgoveţ cu pretenţii de mare artist încă necunoscut. Sincer vorbind, el îi aproba adeseori fără să fi ascultat prea bine ce spun şi, în orice caz, cum se numesc nu şi-ar fi amintit niciodată, oricât ar fi scormonit în tainiţele minţii, pentru că nu făcuse vreodată efortul de a le depozita numele în memorie. Erau „nişte oameni acolo, şi ei”, pentru care astrele s-au oprit în loc exact de vineri, ora unsprezece şi cinci, când invitaţii de la Bucureşti au sosit în gara prăfuită a oraşului, până duminică la douăzeci şi trei şi treizeci, când, cu greu, cu burţile şi ochii umflaţi de băutură, erau urcaţi în trenul de noapte care îi returna Capitalei.
Fata „se lipise” de el încă din momentul când, pus de directoarea bibliotecii să înmâneze diplomele tinerilor poeţi laureaţi, anunţase că ei i se decernase premiul pus în joc de Litera nouă, revista al cărei trimis era în juriu. O vreme, n-a înţeles de unde a apărut, în rochia ei de seară extravagantă, în mijlocul celorlalţi poeţi tineri, îmbrăcaţi în jeanşi, tricouri şi cămăşi cadrilate, şifonate de drumul prea lung. Era o prezenţă insolită, parcă din alt secol. Apoi şi-a amintit că o zărise şi în prima zi, doar că atunci nu se deosebea cu nimic de pluton. Blugi roşi în genunchi, un tricou cu mâneci scurte, răsucite „după ultima tendinţă a modei”, jiletcă tot de blugi, părul strâns într-o coadă de cal, fără pretenţii. Aşa fusese şi la concertul din prima seară, din sala de conferinţe a primăriei, unde interpretaseră fragmente din opusuri celebre doi tineri, studenţi – el, la violoncel, ea, la fagot –, glorii viitoare ale muzicii, pornite tot din orăşelul lor... Ar fi trebuit să cânte şi un al treilea, pianist, dar, din nefericire, nu se găsise un acordor pentru vechiul clavir, uitat în spatele scării, la Casa de Cultură. Şi, dacă tot nu puteau folosi pianul, „gospodarul cetăţii” a cerut să i se acorde onoarea organizării concertului chiar în sediul primăriei, ca prima dintre finanţatoarele de drept ale festivalului.
./.
Se ridică mai întâi în capul oaselor, în patul cu salteaua tare, îmbrăcată în cearşaful ce purta urmele recentei tăvăleli. O pată vâscoasă se lăfăia chiar pe mijloc şi, privind-o, simţi un uşor disconfort. Se întrebă, cu un început de groază, dacă nu cumva fata avea vreo boală, ori poate chiar el să fi dobândit una mai demult, într-o altă aventură obscură, şi s-o fi transmis astăzi mai departe, ca pe un soi de ofrandă adusă neputinţei lui creatoare... La vârsta lui, se simţea ridicol să umble cu prezervative în buzunar, necum să le deruleze pe mădularul încă pe jumătate flasc, înainte de a începe sfânta cotrobăială în pântecele vreunei iubiri de ocazie. Conta însă, e adevărat, pe mai buna prevedere a partenerelor pe care poezia şi gloria lui i le aduceau dinainte, în astfel de momente de mahmureală a spiritului şi a trupului. De data aceasta, femeia nu avea nici ea asupră-i strania mănuşă chirurgicală cu un singur deget. Poate că nici nu era atât de versată pe cât o bănuise în compartimentul trenului care-i aducea, cu legănări de odaliscă lascivă, la Bucureşti.
O vreme, în semiîntuneric, continuaseră dialogul despre noile tendinţe literare, început în restaurantul decent, unde s-a întins masa de adio, în cinstea juriului şi a premianţilor, şi care, la ora la care ei se îndreptau spre gară, ajunsese deja să ia proporţiile unei nunţi groteşti. Ea a spus ceva despre nevoia de a restructura canoanele literare ale veacului XX, iar el nu ştia dacă să o suspecteze de însuşirea tezei respective – al cărei enunţ lui îi era vag cunoscut –, fără să-şi fi construit propriile argumente, ori să dea credit puterii ei de introspecţie şi motivare a subiectului. Oricum, conversaţia devenise la un moment dat mult prea specioasă şi savantă pentru ca el să găsească puterea de a o urmări şi de a-i replica, aşa că până la urmă abandonară acest fir şi se cufundară în tăcere. Pentru un timp, i-a ascultat respiraţia regulată. I s-a năzărit că urechea decelează un susur abia perceptibil, poate un uşor sforăit. Sunetele se desluşiră apoi din ce în ce mai puţin, drept pentru care el crezu că fata a adormit şi se pregăti să se scoboare el însuşi în somn. Şi e probabil chiar să fi aţipit, pentru că nu-şi aduce aminte când s-a lipit, provocatoare, de el, respirând, cu nările umflate ca de o mare dorinţă, peste gura lui. Simţea pe buze jetul pe care îl expulzau nările ei, fierbinte, agresiv, muşcător, încât îşi închipui că aşa trebuie să sărute un spirit al focului. A prins-o atunci de ceafă, într-un elan erotic, de care nu mai avusese de multă vreme parte, zdrobindu-şi buzele de dinţii ei, aspirându-şi unul altuia limbile, până la rădăcină, cu o frenezie războinică, sufocantă, până ce gustul sângelui le umplu gura şi un bulgăre de foc se înstăpâni în golful dintre şolduri, urcă vertiginos prin vintre, oprindu-se o fărâmă de vreme în plex, de unde inundă coşul pieptului, căutându-şi loc de ieşire o dată cu aerul expirat. De i-ar fi văzut cineva atunci, un călător somnambul ori conductorul trenului ce continua să spintece noaptea, ar fi fost uluit de flăcările pe care le scoteau, pe gură şi pe nări, doi dragoni dominaţi de patimă...



3.

Femeia îşi sprijinea uşor capul brobonit de sudoare de umărul lui. Nările-i inhalau cu nesaţ mirosurile amestecate, de busuioc, de nucă amară, de transpiraţie, şi băiatul simţi cum gura i se umple cu o licoare cu gust dulceag şi ameţitor... După încordarea teribilă a ceasului din urmă, emoţii şi nedumerire, dorinţă, o teamă cumplită care se cuibărise în vintre, valuri de căldură şi transpiraţii reci şi din nou foamea aceea de nestăvilit, care-l făcea să înainteze ca un început de uragan spre femeia ce îl privea liniştit, atât de liniştit încât numai privirea ei îl făcea stană de piatră; după acestea toate şi cele care se mai întâmplară după aceea şi care nu-s de povestit, băiatul (ori poate mai nimerit ar fi să spunem bărbatul tânăr) avea senzaţia că trupul întreg îi era cufundat în apa curată a unui râu podit cu ierburi de mătase. Şi apa curgea mângâietoare peste el, şi totul era numai pace, şi ultima vlagă se scursese din el, şi doar bătăile încă iuţi ale inimii îi aminteau că un lucru mult prea serios se întâmplase. Îşi întoarse pe jumătate capul, doar atât cât să poată privi chipul femeii: pe cele câteva fire argintii se odihnea o rază de lună. Zâmbea. Şi zâmbetului acestuia fermecat vru el să-i zică o vorbă, cu care se îneca întruna, de-i ieşea pe gâtlej numai o bolboroseală ciudată. Cu o sforţare neomenească, băiatul rosti desluşit: „Mulţam’ frumos!”. Şi atunci ea începu să râdă, ca un zurgălău în serile de Crăciun, şi-i spuse ceva care-l făcu să simtă cum casa întreagă se năruieşte peste el: „Aşa zice şi taică-tu!...”
./.
Toată vara trăise cu gândurile aninate de vrâstele Smarandei. O chemare, nedesluşită la început, dar pe care începuse s-o ghicească, să-i afle izvoadele şi rostul, creştea în lăuntrul lui. Când a înţeles ce se petrece cu el a roşit, de parcă toată lumea i-ar fi ghicit gândul. Cu toate că nimeni altcineva nu era prin preajmă, a roşit şi s-a ascuns după haina veche atârnată în cuiul din tindă. A stat aşa, ascuns, cu fruntea lipită de peretele ce mirosea a pământ, a bălegar, a paie şi a văruială proaspătă, până către seară, când s-a întors Maia din sat şi l-a strigat, neliniştită că nu-l vede niciunde. O vreme, a ocolit-o pe fată. Nu mai răspundea, peste zi, când ea îl chema şi îl îmbia la căpşune şi zmeură, ca-n verile bune de altădată. Nu mai ieşea la fântână, să-i cumpănească ciutura şi să o tragă afară, şiroind de apă. Se retrăgea în şopronul bătrân, printre uneltele vechi, cu flori de rugină, unele rămase de la bunică-su, pe care nu-l cunoscuse, altele de la tatăl lui. Lua câte o bucată de lemn aruncată în vreun colţ şi rindeluia la ea până ce nu mai rămâneau decât aşchiile...
Într-o zi au intrat în curte doi flăcăi, să-l cheme la scaldă, căci soarele dogorea atât de tare, încât numai în apa râului ce-şi croise albie prin clisa albastră se mai puteau ostoi de căldură. Şi-a luat de pe culme o pereche de izmene, albe, de in subţire, şi a plecat cu ei... Da’-n vara aceea băieţii n-au mai tras către scăldătoarea copiilor, s-au avântat acolo unde era apa mai mare, şi flăcăii se întreceau în voinicii dinaintea fetelor, care-i priveau râzând întruna, de pe malul înalt. Câte una, mai nestăpânită, se arunca şi ea în undă, alături de ei, iar când se ridica deasupra cămeşa străvezită de apă lăsa să se vadă unduirile unui trup intrat abia în anotimpul coacerii. Cei doi cu care venise se răcoreau deja în râu, în vreme ce el încă se mai codea. Stătea pe buza stâncii fierbinţi, privind apa învolburată de jocul tinerilor, când îl văzu pe unul dintre ei urcând pe mal, cu pielea creaţă şi învineţită de frig, tremurând, şi cu izmenele ridicate în faţă, de părea că un ciot se prinsese de ele, ca de năvoadele pescarilor. Fetele chicotiră şi lui iarăşi îi fu ruşine, pentru el şi pentru ei, de întâiele semne, prea evidente, ale unei bărbăţii venite parcă pe neaşteptate...
În altă seară, pe şanţ, cineva îi strecură la ureche o vorbă. Secret ştiut numai de feciori, şi numai într-o anumită vară a vieţii lor. E acolo, în sat, o casă unde ziua nimic nefiresc nu se întâmplă, un loc al altor deveniri, un teritoriu magic, unde băieţii se transformă peste noapte în bărbaţi. Un templu al unor iniţieri păgâne, al unor taine atât de adânci, încât nici nu pot fi rostite. El întrebă, puţin năuc, puţin speriat, „unde? cine?”, şi nu ştiu dacă acela a fost un răspuns, un nume sau numai şuieratul vântului. Porfiria!... Porfiria!...
./.
Dogoarea se înmuiase peste sat şi, o dată cu sunetul lung al tălăngilor care aduceau cirezile de la islaz, răsăreau pe cer şi primele stele. Maia aprinsese deja lampa cea mare, atârnată în găvozdul din tocul uşii, de unde împrăştia o lumină galbenă şi moale peste ogradă. Acolo, sub mărul de-o vârstă cu ea, care se încăpăţâna să-şi dea în fiece an obolul lui de roade, întinsese masa, cu faţă albă, ţesută în casă. La cele două capete, puse feşnicarele de tablă argintată – le-a adus omul ei din războiul dintâi, i le dăruise un ofiţer, după ce-l salvase de sub ploaia de obuze. Le aşeza ori de câte ori feciorul i se înturna acasă (aşa zicea ea, deşi Pavel locuia la o aruncătură de băţ de dânsa) şi se înfrupta din bucate, zicând mereu cât de bune sunt şi cum nu li s-a schimbat gustul, cu aceeaşi uimire în glas ca în anii în care, ţinut la şcolile de la oraş, venea prin sat numai în vacanţe.
Maia, vădană de multă vreme, îşi crescuse singură băiatul, pe Pavel, tatăl feciorului aista mai mic, pe care tot în ograda ei l-a văzut înălţându-se.
./.
Când a fost de s-a însurat Pavel, ei nu i-a plăcut de Costina. Era frumoasă, nu-i vorbă, cu ochii ei cei negri şi codaţi, cu părul bogat, ridicat într-o cunună, de culoarea pământul mănos, deasupra frunţii înalte. Dar şi tare mândră de frumuseţea ei era. Şi Maia în mândria asta a ei a văzut primejdie mare. „Pavele, femeile de pe la noi mai ştiu ţine şi capul plecat. Mai ştiu şi roboti cu mâinile, mai cu acul, mai cu suveica şi spata. Dar muierea asta a ta, prea se încrede în ochii ei cei frumoşi şi în zâmbetul care-i dezveleşte dinţii ca laptele de albi”... Pavel n-a zis decât: „Eu o iubesc, mamă”. Şi Maia a tăcut. Iar când a primit veste că e plodul pe drum, s-a mai îmbunat, a crezut că o să fie şi Costina muiere ca toate muierile. Mamă la copii, soaţă în casă şi stăpână peste acareturi. Atunci le-a dat locul de pe uliţa Hogii, unde a fost casa răzbunului ei – rămăseseră numai fundaţiile şi beciul săpat direct în lutul moale al dealului –, să-şi facă acolo gospodăria lor. Până să vină copilul pe lume, casa cea nouă era deja gata. Pereţii văpsiţi cu sineală, prispa înaltă, coperişul în ape de şindrilă. Şi toată lemnăria de la uşi şi ferestre o făcuse Pavel, cu mâinile lui. Tot el, şi leagănul pruncului. Să-i fie somnul vegheat de îngeri şi liniştit. Maia le-a dat zestre – lăzi întregi cu horbote, aşternuturi, cuverturi şi covoare, păretare ţesute de ea, şervete şi mileuri ca la casele boiereşti, lucrate în serile lungi de iarnă, cu igliţa şi cu acul. Parcă măritase fată, nu însurase fecior... Dar în casa cea nouă liniştea nu a durat mult. Pruncul nici nu începuse a merge, încă nu te puteai înţelege cu el din vorbă, că maică-sa s-a dus de vreo două ori la oraş, la soră-sa, măritată cu un jăndariu, şi o dată a plecat şi nu s-a mai întors. A aşteptat-o Pavel până a înţeles că ea înapoi nu mai vine. Pe Costin l-a adus la ea, la Maia, dar el nu a mai vrut să se întoarcă în casa fecioriei lui. A rămas acolo, pe uliţa Hogii, să împartă anii cu nucul bătrân din ogradă şi cu tocănitoarea ce-şi făcuse cuibul în el. Câteodată, numai, când dinspre livezi se aud loviturile sacadate ale păsării cu penajul roş-verde, simte cum teama se strecoară în suflet.
./.
Dar în seara asta nu era timp pentru temeri.
În casa cu tamarisc de la marginea satului, casa spre care mergeau toate drumurile fecioriei lui, îl aştepta, ca odinioară, femeia anilor lui tineri... Bărbatul tremura şi acum rememorând prima lor îmbrăţişare, primul sărut, pe coasta albăstrită de toporaşi a dealului. Era atunci înainte de Paşte. Ea s-a strâns toată în el şi o lacrimă fierbinte, de ruşine sau de fericire?, i se prelingea pe obraz. A cules-o cu buzele şi nici vinul cel mai tare nu i s-a părut atât de îmbătător ca lacrima ei. În seara aceea, lunecând printre miresmele toporaşilor, s-au iubit până când, istoviţi, au avut senzaţia că pământul se unise cu ei, într-o sfântă beatitudine. „Tu, Porfirie, tu, nu plânge! La vară, când termin şcoala, ne luăm şi nimeni niciodată n-o să ne mai despartă”. Fata a dat din cap, semn că a auzit şi înţelege, s-a atârnat de gâtul lui şi, printre lacrimi, sărutul care a urmat părea să nu se mai termine... În primăvara aceea s-a mutat la altă gazdă şi, cu toate că i-a scris de mai multe ori, scrisoare de la ea nu a mai primit. Vara, când îşi dădea examenele, a venit Maia în oraş. Au mers la profesorul Taşcă şi acolo l-au convins să nu se întoarcă în sat, să înveţe şi să se înscrie, din toamnă, la şcoala silvică, să mai facă doi ani de învăţătură. Moşierul se oferise să-l ţină în şcoli şi mai departe, iar când s-o întoarce să ştie îngriji mai bine ca oricine de pădure şi de terenul de vânătoare. A venit acasă abia de Crăciun şi n-a mai găsit-o pe Porfiria în sat. Plecase, din toamnă, la nişte rude, nimeni nu ştia exact unde. Şi i s-a părut lui că de câte ori întreba de ea, lumea ocolea răspunsurile, de parcă o rană mare şi adâncă săpase timpul, în viaţa ei, cât el lipsise din sat.
Când el a terminat cursurile şcolii silvice, Porfiria se întorsese şi ea în sat, dar nu mai rămăsese nimic din fata rumenă şi voioasă care îi furase sufletul. Umbla pe uliţi cu minţile rătăcite, susurând câte un cântec ale cărui cuvinte numai ea le auzea. De câte ori îl întâlnea, îi evita privirile şi nu dădea răspuns întrebărilor lui. Ca să nu-i mai iasă în cale, să nu-şi mai simtă viaţa sfâşiată ca o pânză în care ţi-ai înfipt cuţitul, s-a mutat la cabana din pădure. Lumea şi timpul curgeau pe lângă el fără să-l atingă. N-a lipsit decât trei ani şi jumătate, vreme trecută pe front, mai întâi pe cel de răsărit, apoi pe fronturile izbăvitoare, spre apus, până în Munţii Tatra. Despre asta nu vrea să povestească nimic.
Apoi, întâlnit-o apoi pe Costina şi a crezut că îşi va putea face un cămin cu ea, însă viaţa a vrut să fie altfel...
0Şi într-o seară n-a mai răbdat şi a bătut la uşa Porfiriei.



4.

De câte ori se întorcea, ca acum, seara, din drumurile lui, întâlnea, mai tot timpul în aceleaşi locuri, aceeaşi oameni. Cel dintâi, chiar la colţ, acolo unde e acum minimarketul Fulvia, îl saluta, grav, Regizorul. Subţire, străduindu-se să-şi ţină trupul cât mai drept, ca la o imaginară paradă, îmbrăcat într-o sahariană aproape la fel de bătrână ca şi el, cu pălăria albă, prea mare acum pentru tidva atinsă de alopecie. Îşi făcea, ca mai toţi de pe stradă, pensionari din epoca trecută, plimbarea de seară. „Pentru sănătate şi viaţă lungă”, preciza bătrânul, oricui îl întreba cum de se încumeta, la cei 95 de ani, să mai iasă din casă. Azi avea ochii scânteietori şi, la salutul lui, „Bună seara, Maestre”, s-a arătat dornic de vorbă. Da, e bine, numai căldurile cele mari de peste zi îl stânjenesc. El ce-a mai citit? A mai fost la teatru? Maestrul e încântat că nu l-au uitat confraţii, actorii, uite, unul dintre ei, ajuns acum directorul teatrului celui mare, l-a invitat la viitoarea premieră. A auzit el ceva despre ea? Nu? Ce păcat! I-ar fi plăcut să ştie cum merg repetiţiile, ce ingenioasă idee are regizorul adus cu bani mulţi şi grei tocmai de peste Ocean, din America. Şi tot din America venea şi marea bucurie a bătrânului...
„Artur, fiul meu, v-am mai povestit despre el, vine săptămâna viitoare în ţară... L-au ajuns dorurile... Când te văd pe dumneata, parcă mă uit la el, tare bine mai semănaţi!...” Şi cu vorbele astea chipul Regizorului îşi înmuie parcă şi mai mult trăsăturile, iar lui i se năzări că vede aievea faţa tatălui său, Dumnezeu să-l odihnească!, în zilele când, după luni de uitare, se întorcea în sat, în bătătura veche unde crescuse. „Ţărani sau fini intelectuali, taţii tot taţi rămân...”, murmură numai pentru sine. Şi se întrebă dacă şi el aşa va fi arătând în atât de rarele întâlniri cu băiatul lui din căsătoria dintâi, Costin cel tânăr, plecat, asemeni, de o vreme în Occident.
./.
De la Costin primise veste că în ţara aceea, depărtată şi civilizată, şi-a găsit pereche. „O fată de pe la noi”, îi scrisese, iar el intuise sub aceste cuvinte o tandră şuguială. Cununia s-a făcut repede, parcă le-a fost teamă să nu se piardă unul de altul în vălmăşagul acela de lume. Dar nu au de ce să fie întristaţi... „La toamnă venim în ţară să facem şi nuntă în toată legea, aşa cum se cuvine...” Din scrisoarea lui a înţeles că pe o fată o cheamă Smaranda... Şi numele l-a făcut să tresară, ca atunci când atingi din nebăgare de seamă o rană veche, ce nu vrea să se treacă...
./.
Bătrânul continua să vorbească. Îşi dădu seama că nu l-a mai auzit, un timp. „Poete”, îi spuse el – şi interpelarea îl făcu atent, măcar din curtoazie – „eu cred că ai putea să te înţelegi bine cu Artur... În fond, chiar dacă el e cu patru sau cinci ani mai în vârstă, aţi parcurs multe etape comune. Preocupările lui din adolescenţă mă făceau să cred că va ajunge, cândva, un scriitor bun. A şi publicat versuri în câteva reviste. În ultimul an de liceu l-am pregătit pentru examenul la teatru, la actorie. A picat cu brio. Nu era de ajuns să fie fiul meu. În vara aceea l-am surprins de câteva ori în sala unde repetam pentru spectacolele noii stagiuni. Căuta un fotoliu mai bine luminat şi, acolo, doar cu un caiet de desen şi un creion în mână, imagina decoruri pentru piesa pe care o montam. L-a văzut Penescu, scenograful cu care lucram atunci. Era şi profesor la Institut. El l-a încurajat şi, uite, azi e unul dintre scenografii apreciaţi la New York şi pe toată coasta de est.”
Avea aceeaşi vorbă, puţin pedantă, puţin preţioasă, de parcă s-ar fi supravhegheat tot timpul. Naturaleţea dispăruse demult sub masca omului de teatru, care ajunsese să-şi cântărească fiecare gest. În alte vremuri…
./.
Îşi aminti că, într-o zi, tanti Lenuţa, femeia care îi făcea curat în casă – destul de bătrână şi neputincioasă, de altfel, la care nu renunţa din comoditate, chiar dacă îi plăcea să creadă că face asta pentru a-i oferi ei şansa supravieţuirii într-o lume tot mai haină –, îi povestise ceva despre Regizor (pe care ea îl cunoştea de ceva mai multă vreme, căci Poetul se mutase în acest cartier select doar la puţini ani după Revoluţie). Oare ce era important din ce spusese tanti Lenuţa? A, da, un amănunt, căruia atunci nu-i dăduse nici o importanţă: Artur nu era fiul natural al bătrânului. Femeia îi povestise că aflase şi ea, de la o fostă servitoare a familiei Regizorului, că într-o zi, înainte de război, în casă venise o rudă îndepărtată a stăpânei, o fată săracă de la ţară. Era cu burta mare şi nu voise în ruptul capului să spună cine este tatăl plodului nenăscut. Cu toate că erau căsătoriţi de o sumă de ani, Regizorul şi soţia lui nu aveau copii. El a susţinut de la început că e vina lui, nici nu a acceptat să repete analizele – atât cât puteau şti şi face medicii pe atunci – căci se temea că ea, sensibilă, ar putea face o criză de nervi, sau de inimă, dacă s-ar şti vinovată.
Venirea sărmanei fete în căminul lor o înţelesese de la început ca pe o ocazie unică de a readuce veselia în casa cu tamarisc. Numai el ştia câte seri a stat de vorbă cu fata, părinteşte, convingând-o că e spre binele ei şi al copilului să i-l lase lor, să-i dea numele lor şi o creştere aleasă. După ce s-a născut băiatul, maică-sa, sărmana fată de la ţară, a locuit acolo aproape un an, cât l-a alăptat. Când pruncul a refuzat sânul, a plecat şi nu s-a mai întors niciodată. Deşi femeii de demult, servitoarei, i s-a părut că, pe când băiatul se făcuse mare, era de-acum licean, a zărit-o seri la rând în umbra zidurilor roşietice. Numai o amintire din fata fragedă de odinioară...



5.

Dinaintea mămăligii aburinde, pe care Maia o taie în şase cu aţă albă de mosor, băiatul stă ca pe ghimpi, privind pe sub sprâncene la taică-su. Pavel nu pare a şti nimic din neliniştile băiatului. Ori le pune pe seama verii ce stă să se termine.
./.
Asemeni lui, cu mulţi ani în urmă, Costin o să lase în spate tihna satului şi va merge mai departe, la liceu. Băiatul e dezgheţat, prinde iute orice învăţătură şi a fost cel dintâi în toţi anii. Bărbatul îşi aduce aminte de toamna în care a început el lungul drum spre marele oraş. Moşierul venise primăvara în sala îngustă, cu bagdadie joasă, unde cei mai înalţi dintre flăcăi mergeau gârbovi, ca nişte bătrâni storşi de vlagă, şi-i îndemnase să înveţe bine, să nu se lase pe tânjală. Pe cei mai bravi voia să-i trimită la şcoală mai departe şi, dacă o fi să fie, peste ani, chiar la universităţi. Băieţii priveau, în lumina puţină ce se strecura prin fereastra cu un ochi spart, profilul subţire, cu fruntea boltită şi nas ascuţit şi nervos, sub care buzele se mişcau cu fermitate, apăsând pe unele cuvinte, ca şi cum astfel ele ar fi ajuns mai uşor în mintea lor şi înţelesul le-ar fi fost mai desluşit. Dascălul i-a spus moşierului numele celor mai buni la carte, printre ei era şi el, Pavel Noapteş, orfanul...
În septembrie, era singurul care avea să părăsească satul. Maia îi pusese rufe curate în bocceaua de lână, cu vrâste roşii şi verzi, şi-i mai făcuse un băgăjel cu de-ale gurii. Stătea în poartă, lângă ea, şi numai ruşinea îl oprea să nu se arunce la pieptul ei, mereu mirositor a busuioc şi-a măr dulce, unde să-şi ostoiască neliniştea într-un hohot de plâns. Femeia îi tot aşeza, mecanic, o şuviţă rebelă şi-l îndemna întruna: „Să fii sănătos, băiatul maichii. Să fii cuminte, să-ţi cauţi de carte şi să nu faci supărare la nimeni...” El şi-a aruncat boccelele în căruţa lui moş Ţicu, s-a urcat şi el pe inima hărăbaiei şi, în trap mărunt, cu sufletul pe jumătate spăimântat, pe jumătate doritor de întâmplări noi, s-a pornit spre anii ce urmau să vină.
La marginea satului, dinaintea casei cu tamarisc, o zvârlugă de fată s-a oprit din joc să-şi fluture mâna...



6.

Poarta se deschide cu un scârţâit strident, care îl smulge brutal din aşternutul gândurilor. Îşi aruncă privirile în jur… Vara e pe sfârşite.
./.
Tufa de trandafiri roşii, sălbăticită, începe să lege rod. N-a mai dat de multă vreme importanţă grădinii. Florile cresc în devălmăşia lor, scuturându-şi seminţele în pământul adeseori uscat, cretos. Când şi când, seara, mai mult sub pretextul de a-şi răcori curtea – şi camera, care dă spre ea cu o fereastră tot mai des oblonită – Costin Noapteş udă grădina îndelung, cu un furtun legat la robinetul de la bucătărie. Apa curge în şuvoi vesel, nepăsător. Mai întâi plimbă cu grijă jetul de apă către rădăcinile florilor, apoi devine neatent, rămâne multă vreme lângă aceeaşi tufă de bujori, iar apa începe încet-încet să dea pământul deoparte, dezvelindu-i tuberculii contorsionaţi, lemnoşi, de bătrâneţe.
Tufa asta de bujori era în grădină când au cumpărat casa. Îşi aduce aminte, ca acum. Irina, nevastă-sa, expandase de bucurie. Era primăvară şi grădina mirosea curat, a floare şi a frunză nouă… Ea se aplecase şi-şi lipise obrazul de bulgării de mătase. Petale de piele fină. Obrazul ei era cum e petala bujorului, când o cunoscuse. Şi, Doamne, ce frumoasă, ce neprevăzută fusese întâlnirea lor! Era primăvară, altă primăvară!, iar el aştepta o altă fată, pe treptele Facultăţii de Drept. Ţinea în mână un buchet uriaş de bujori, roşu-închis. Era stânjenit. Pe Irina a văzut-o coborând, într-un grup. O pală de lumină i se aşezase pe bucle. Poate asta să fi fost, poate destinul. Ştie doar că s-a pomenit dintr-o dată în mijlocul grupului vesel, întinzându-i, teatral, buchetul de flori. Toţi au râs. Numai ea l-a luat în serios. A primit bujorii din mâna lui şi l-a întrebat grav: “Ce intenţii ai?”. Abia în momentul acela şi-a pierdut curajul. A privit în susul scării şi a văzut-o pe Marina, fata pe care o aştepta, de fapt, în ziua aceea. Îl privea necruţător. Atunci, a bravat (sau poate doar a intuit anii de fericire care aveau să urmeze) şi i-a răspuns la fel de grav: “Vreau să fii soţia mea!”. Irina l-a luat de braţ, în râsul general al amicilor ei. I-a zâmbit. “Să mergem!”, a zis apăsat. După care a şoptit, numai pentru el: “Paeonia officialis”. “Ce?” – s-a mirat el. “Bujor… E numele bujorului…”
./.
Poarta a scârţâit strident şi apoi s-a închis cu zgomot dur, de metal pe metal. “Ar trebui să chemi într-o zi pe cineva să o repare…” Sofia, fiica lui şi a Irinei, ţine în braţe o pungă mare, de hârtie, plină cu alimente. “Ştiu că nu ai niciodată grijă să-ţi cumperi de mâncare. Am oprit la supermarketul din colţ şi ţi-am luat eu ceva”. Îl înduioşează atenţia ei. De când a murit Irina – şi sunt trei ani de atunci – şi-a luat în serios rolul de “infirmieră a sufletului” lui.
Trece printre straturile de flori ca printre nişte ziduri cenuşii – oh!, iarăşi această neputinţă de a distinge frumuseţea culorilor! Irina fusese nu doar dragostea lui, ci şi “ochii lui”, care “vedeau” lumea în roşu şi verde, şi-n toate culorile pământului. Se opreşte şi se sprijină o vreme de peretele casei. Amintirea Irinei îi taie picioarele. Şi respiraţia. Imobilul cu două caturi e prea mare pentru el, în vreme ce lumea întreagă e prea mică, fără ea… Nu, nu!, nu oximoroane patetice! Ar fi bine să-şi regândească existenţa. Dar de unde să înceapă?
În spatele casei, Sofia trebăluieşte. A pus deja câte ceva pe masa lungă, de lemn. Cele două bănci de sub părul harbuzesc sunt prea mult pentru ei doi. Se aşază la un capăt şi-şi toarnă un păhăruţ de palincă.
Aude vocea Sofiei, prin geamul deschis al bucătăriei: “Am vorbit cu Costin, astăzi. Vine în ţară săptămâna viitoare, cu Smaranda şi cu mama ei. Costin spune că vei avea parte de o surpriză colosală… Nu, nu te teme. E de bine!” A apărut în cadrul uşii, purtând victorioasă farfuria cu sandvişuri. “E numai deschiderea. Am pus să-ţi fac ceva sănătos de mâncare. Trebui să fii în putere, să-ţi întâmpini nora. Şi cuscra…”
E conştient că ea ştie ceva despre “surpriza colosală” care i se pregăteşte. Altădată ar fi insistat, ar fi jucat cu ea “cald şi rece”, încercând să afle mai mult. Să se apropie de răspuns, să fure indicii. Azi, e apatic. Sigur că da, vine Costin cel tânăr. Dar nu va locui cu el. Casa va rămâne tot goală. Fabiola, prima lui soţie, l-a acaparat întotdeauna.
./.
Într-un fel, îşi reproşează că în primii lui ani cu Irina, până să vină pe lume Sofia, şi după aceea, a cam neglijat relaţia lui cu Costin. Era prea strâns vârtejul în care-l prinsese dragostea. Avea de recuperat anii de isterie, de gelozii, de perfidii, trecuţi alături de Fabiola. Altminteri, o femeie frumoasă, eclatantă. Când trecea prin mulţime, cu ea la braţ, simţea privirile bărbaţilor care o urmăreau. Îşi imagina cum, în urma lor, cinematografic, bărbaţii cădeau cu zgomot, pe caldarâm, unul după altul, precum cărţile de domino. Părul roşu îi flutura pe umeri şi el putea să jure că, pe măsură ce mergea, pletele se tot lungeau, ajungând să semene cu o trenă de flăcări, seducătoare. N-a putut să facă faţă infidelităţilor ei. Într-o vreme, “arma” lui a ajuns să fie propriile-i infidelităţi. Cine avea o cucerire mai răsunătoare, un amantlâc mai şarmant? – asta ajunsese să fie lupta lor. Totuşi, s-a dovedit a fi o mamă bună. O analiză sumară, acum, ar arăta doar că ei doi nu fuseseră pregătiţi unul pentru celălalt. Sună banal – două săbii în aceeaşi teacă –, dar adevărul e că aşa a şi fost. Pasiunea cu care trăiau i-a aruncat unul în braţele celuilalt şi tot viaţa pasională i-a zvârlit unul departe de celălalt.



7.

Era ultima seară de vară şi lui Costin i se părea că toate constelaţiile înfloriseră pe cer. Dacă s-ar fi străduit îndeajuns, dacă şi-ar fi lăsat simţurile în voie, cu siguranţă ar fi ajuns până la el aroma grădinii de stele. Mai era atât de puţin timp până la plecarea spre „marele oraş”, iar lui i se întâmplaseră atât de multe! Şi nu avea cui povesti… Privi pe furiş spre Maia şi spre tatăl lui. Altădată, orice neputinţă şi orice victorie lor le-ar fi împărtăşit întâi şi-ntâi. Multe, le-ar fi spus numai lor. Altele, poate le-ar fi mărturisit şi Smarandei – dar asta pe vremea când Smaranda era şi ea o copilă, cum e el acum. Ba nu, nici el nu mai este un copil. S-a întâmplat. Lucrul acela, despre care nu se vorbeşte, s-a întâmplat. Pragul acela, pe care îl aştepţi şi de care te temi, a fost trecut. Ar trebui să fie mulţumit? Avea un gust sălciu… Ca şi cum n-ar fi băut apă din fântână, ci dintr-un izvor rătăcit pe islazul turmelor. Şi mai era şi mirarea vorbelor din urmă ale femeii aceleia…
./.
A încercat de câteva ori să se apropie de ea. Ezita. Era sau nu era pregătit pentru pasul acela? Trupul lui cerea. Înaintea minţii, înaintea sufletului, trupul lui avea nevoie. Dar o nevoie în surdină, ca un cântec şoptit sub un munte de pleduri. Trupul lui avea nevoi. Iar el încă nu ştia ce şi cum trebuie să facă. Şi dacă îi este permis să facă acel ceva ce e de făcut. Femeia i-a urmărit câteva zile pasul de dans, ca al cocoşilor de munte când se pregătesc de nuntit. Avea o tresărire anume în faţa lui. Ea ştia ceva ce el urma să afle.
Nu i-a spus nimic, numai într-o zi a trecut pe lângă el, atingându-i veşmântul. O chemare?… A urmat-o, de data asta fără şovăire. S-a strecurat pe poarta abia întredeschisă, cum îşi strecoară trupul un dihor în noapte. Şi el mergea la furat. Chiar dacă femeia îl chemase, chiar dacă femeia îl accepta… A urmat ce-a urmat, şi-apoi liniştea adâncă în care se cufundase totul. Până la vorba lui. Şi, mai ales, până la vorba ei: „Aşa zice şi taică-tu!...”
./.
Taică-su era chiar aici, dinaintea lui, întinzându-i miezul cepei zdrobite cu pumnul. Ce bună e ceapa zdrobită, cu mămăliguţă şi brânză alăturea! La gazdă, la oraş, nu-i va aşeza nimeni dinainte masa, nimeni nu va tăia cu aţă de mosor mămăliga fierbinte. Ceapa o va zdrobi singur cu pumnul, pe colţul mesei, şi-o va întinge în sare grunjoasă, înainte de a o duce către gură. Mmmm, ce gust divin are ceapa zdrobită cu pumnul şi întinsă în sare grunjoasă!
./.
Va sta la gazdă, s-a hotărât! Deşi el s-a întrebat de ce nu s-ar duce să stea la maică-sa, femeia aceea cu plozi veşnic lipicioşi de la bomboane? Dar numai amintindu-şi mâinile ei muncite, faţa umflată, pe care urmele frumuseţii dintru început se stingeau, încet-încet, mirosul tutunului prost din care maică-sa se învăţase a trage, şi parfumul prea dulceag al pomezii cu care frizerul îşi ungea părul dat peste cap – numai amintindu-şi toate astea, îi fu silă de gândul c-ar putea, că s-ar putea totuşi să stea acasă la maică-sa. Dragostea lui pentru ea era mereu amestecată cu senzaţii de disconfort. O iubea? E un fel de a spune. O iubea repetându-şi că o iubea fiindcă îi era mamă, nu simţind asta. Repeta uneori cu voce tare sentimentul care ar trebui să îi lege, crezând că astfel şi-l va înfige în suflet. Nu se vedea nici măcar lipindu-şi capul de pieptul ei, aşa cum făcea cu Maia. Nici măcar atingându-şi capul de ea, aşa cum făceau bobocii de raţă, care se lipeau de Maia ori de câte ori le da de mâncare, din lighenaşul albastru, cu smălţuiala pleznită.



8.

„Curajul de a te apuca de scris n-are nimic de a face cu talentul. Admir pe oricine are credinţa că poate să scrie oricât şi oricum despre orice, dar…“ – şi, aici, Regizorul crezu de cuviinţă să facă o pauză lungă. „Dar şi mai de admirat este cel care are curajul să se oprească la timp din scris. Mai ales când n-are cine ştie ce de spus… În literatură e aproape la fel de simplu ca atunci când scrii o scrisoare: n-ai nimic de comunicat, n-ai de ce să iroseşti banii pe hârtie, cerneală şi timbre.“
Acceptase invitaţia matinală la o cafea – el, un ceai de sunătoare – Regizorul. Se oferi să le prepare. Nu-i fu greu să se orienteze în bucătărie. Casele erau la fel. Fusese un lot de locuinţe construit după planurile aceluiaşi arhitect. Trei străzi paralele şi o patra, care le intersecta exact la mijloc. Casele semănau, ca trase la şapirograf. Doar că erau vopsite în alte culori şi, de la o vreme, începuseră să fie înlocuite geamurile cu termopan, iar acoperişurile de olane, îmbătrânite, erau schimbate cu altele din materiale noi, mai uşoare.
./.
Flacăra ochiului cu gaz este mică şi cercul ei incomplet bate într-o parte, iar culoarea i se schimbă întruna, din albastru translucid, în roşu, apoi în galben, şi din nou în albastru… Ar trebui să-i spună Regizorului că ochiul e înfundat şi că într-o zi i-ar putea face probleme mai mari, Doamne fereşte! În ibricul minuscul, de aramă, cafeaua bolboroseşte. Îl apucă de coadă şi-l ridică de pe flacără cu repeziciune. Apoi îl coboară la loc. Şi din nou îl ridică. De două ori. De trei ori. De patru… Caimacul e tot mai puţin, iar la ultima mişcare dispare aproape cu totul. Pune ibricul pe cărămida înnegrită. Cafeaua rămâne să se decanteze, în vreme ce alături ceaiul e pus şi el la infuzat.
Îşi aruncă privirea spre fereastra bucătăriei. Perdeluţa cu dantelă cenuşie, colbăită, e strânsă într-o parte. Prin ochiul de geam rămas neacoperit se vede gardul de cărămidă şi, peste el, calcanul casei din spate. Peretele e coşcovit, câteva olane din acoperiş au căzut demult. Un rest de ceramică zace îngropat pe sfert în pământul din curtea Regizorului. Ştie asta, l-a văzut acum câteva zile, când a trecut pe la el să-i aducă din perele harbuzeşti. Îl găsise în grădina din spate, privind lung spre casa vecină: “Dumneata nu ştii – acolo a stat un şef mare. Când a plecat Artur din ţară, au început să apară problemele, la teatru. Nu mai primeam colaborări, îmi opriseră repetiţiile la ultimul spectacol. Eram abătut, când ne-am întâlnit pe stradă şi am schimbat câteva vorbe. O săptămână mai târziu, directorul teatrului îmi dăduse din nou mână liberă… Curios e că, zeci de ani, ne-am vorbit doar de câteva ori. Însă de fiecare dată cuvintele au contat. Ultima dată mi-a spus că în ziua aceea, când s-a hotărât să mă ajute, s-a gândit că îmi era şi aşa foarte greu fără băiat. Nu era necesară o suferinţă în plus. Când a murit, acum câţiva ani, au fost numai patru oameni la priveghi. Rude foarte îndepărtate. Un nepot, de la o soră, a venit din Norvegia, după o săptămână. Voia să ştie doar ce a moştenit?“
Toarnă cu grijă cafeaua în ceaşca de porţelan japonez, pictat cu gheişe surâzătoare. Dacă o priveşti în zare, vezi prin ea ca printr-o coajă de ou. Şi e uşoară!, uşoară şi străvezie ca un chimonou de mătase. Într-o altă ceaşcă strecoară infuzia de sunătoare. Ştie că nu respectă nici o normă a ceremoniei ceaiului. Doar ceştile sunt de porţelan japonez. Restul, gesturile lui, ceaiul de sunătoare şi cafeaua – ce blasfemie! să torni cafea într-o ceaşcă de ceai din porţelan japonez! – sunt dintr-o altă piesă. Pe masa din bucătărie, în cutia de tablă, sunt câţiva biscuiţi cu glazură de ciocolată. Îi aşază în evantai pe o farfurioară pe care o pune, împreună cu ceştile, pe o tavă cândva argintată. În apele ei, chipul lui e doar o umbră deformată.
./.
„Poete!“, îl aude pe Regizor vorbind, “Literatura o face cu geniu cine îl are. Cine nu, poate ajunge să scrie bine, dacă are disciplină. Uite, eu, de când am atâta vreme la îndemână, scriu în toate zilele: două ore în fiecare dimineaţă, două ore în fiecare seară, iar la sfârşit de săptămână, câte o după-amiază întreagă. Dumneata?…“ Întrebarea îl descumpăneşte. „Dumneata…, dumneata cum scrii?“ Ar trebui, poate, să-l întrebe „dacă mai scrie?“. De când a rămas singur: nu. Acum şi-a dat seama că, mai bine de un sfert de veac, a scris numai pentru Irina. Cu toate că nu i-a fost fidel. A căutat în altă parte o muză care să-l trezească din amorţiri şi să-l inspire. Şi-a dedicat poemele blondelor, brunelor şi roşcovanelor femei cu şolduri rotitoare, care-au trecut precum cometele prin viaţa lui. A crezut că ele sunt hieraticele iubite ale poeziei şi ea, femeia lui, reazămul de carne al vieţii. S-a dovedit că ele au fost făcute din carne, din sudori şi din gemete, iar ea, ea… Ea fusese poemul subtil, ca parfumul bujorilor. Cum scrie? Oh, de-ar mai putea să scrie!
Se cuvenea, totuşi, un răspuns: „Scriu cu mirarea magnoliilor care înfloresc a doua oară în acelaşi an!“ (De-ar fi ştiut cât de aproape avea să fie timpul acelei înfloriri!)



9.

Pentru Pavel Noapteş, ziua aceea în care şi-a trimis feciorul de-acasă avea gust migdalat, ca de sâmbure de caisă. Şi-aducea aminte cum a fost la plecarea lui, când, aşezat pe drugul ce străbătea ca o şiră-a spinării căruţa lui moş Ţicu, strângând cu mâinile bine de lemnul lustruit, ca să nu-l arunce zvâcnirea vreunui hop, strângea, asemenea, din dinţi, să nu-l podidească plânsul, cu zgomot. Plângea în sine, pe tăcute, şi numai câte o lacrimă trecea, când şi când, dincolo de stăvilarele pleoapelor. Plângea şi nu ştia de ce plânge – poate de teama lumii în care-ar fi fost să intre, poate presimţind dorurile care aveau să-l ajungă din urmă… Poate că simţea, în străfunduri, că “şcolirea“ asta îl va îndepărta, cândva, de ceva foarte frumos, ce altfel ar fi putut “să fie“.
./.
Costin plecase la oraş cu o hărăbaie de la primărie, în care mai urcaseră doi flăcăi, la fel de speriaţi ca şi el. Maşina, un GAZ M 20 Pobjeda, sovietic, apărut imediat după război, era mândria lui Ion a’ lu’ Neaga. Ion era şoferul. Şi-avea un fecior de-o vârstă cu băietul lui. Urmau să meargă toţi la aceeaşi gazdă şi, de-acolo, fiecare la şcoala la care-a intrat. Pavel se gândea că poate-ar fi trebuit să-l însoţească el pe Costin în călătoria asta, da-l ajunsese din urmă neliniştea drumului său dintâi. Şi dac-a zis a’ lu’ Neaga că le poartă grija la toţi, a simţit aşa, ca o uşurare, şi-a zis că-i bine, să-l ia şi pe el.
Acu’ stătea şi se gândea, oare ce dureri îl apasă pe Costin? Oare cum plânge el înlăuntrul lui depărtarea de sat, de Maia…? Şi ce lăsase în urmă? Ce gheme de lână în care mâţele sorţii îşi vor înfige ghearele, să le-ncurce? Parcă l-a văzut mai adâncit în gânduri, de la o vreme. Neatent când îi adresa o vorbă. Alteori, părea că el vrea să-l întrebe ceva, dar nu-şi găseşte cuvintele. Câteodată îl simţea răsucind în minte gândurile cum răsuceşti o batistă în mâinile neliniştite, până o mototoleşti de nu mai ştii de-i batistă sau, ia, acolo, o cârpă de şters blidele.
Ştie că viaţa lui Costin e la un punct de trecere. Dar crede că de vină e numai plecarea asta la şcoala din oraş. Mutarea din casa Maiei – cea albă, curată şi veşnic mirositoare a măr şi-a busuioc – în cămăruţa igrasioasă de la gazda din mahala. Ştie că nu-i uşor şi că băiatul o să aibă multe de-ndurat, dar, îşi zice, “le-am trecut eu pe toate… şi ce vremuri erau!; el de ce n-ar putea, că doar mi-i fecior?“. Îşi pune în barbă, şoptit, întrebările astea, şi-şi dă seama că stă de-o vreme în mijlocul şoselei prăfoase, răsucind pălăria în mână.
GAZ-ul e departe, nu se mai vede nici vârtejul de colb din urmă-i. Mai priveşte o dată în lungul drumului, apoi dă să se-ntoarcă, să se îndrepte spre uliţa lui, când i se pare că zăreşte o mână fluturând, la marginea satului, dinaintea casei cu tamarisc.
Soarele explodează. Lumina-l loveşte în moalele capului. Ca un pumnal. Şi lovitura îl face să-i strige numele, tare, pe dinăuntru. “Poorfiiriaaaaa… !“ O va vedea. Da, la noapte se va duce la ea.



10.

Întotdeauna s-a întrebat ce resorturi îl ţin în picioare pe Regizor? Nonagenarul e cunoscut în cartier pentru vitalitatea lui. Până acum vreo trei ani, îl vedeai în dimineţile de vară, până nu usca soarele roua de pe frunze, alergând. Pantaloni scurţi (nu şort, ci abia deasupra genunchilor), maiou alb şi o bască gălbuie, tocită. Alerga încet, “în relanti”, ca în “reluările” de la transmisiunile fotbalistice de odinioară. Purta tenişi albaştri şi aproape de fiecare dată una dintre şosete, cu elasticul slăbit, se aduna către gleznă. “Turele” lui prin cartier erau din ce în ce mai scurte, alergarea din ce în ce mai înceată. Lumea îl saluta, el răspundea numai cu un surâs. Îşi păstra suflul pentru alergare. La un moment dat, nu mai era singurul care fugea prin cartier. Începuse să prindă la români moda jogging-ului. Doar că, nu ştiu cum, când dimineţile au început să se umple de alergători, a renunţat Regizorul. Obosise. Ori predase ştafeta… După câteva zile de derută, şi-a început, la aceeaşi oră, plimbările “pentru sănătate şi viaţă lungă”. Numai în zilele ploioase ori în cele de iarnă grea lipsea de la întâlnirea cu… Universul.
./.
“Trăim în cosmosuri concentrice…” Cunoştea teoria asta. Nu era întâia dată când Regizorul i-o spunea, explicându-i pe-ndelete. “Mai întâi e Cosmosul Interior, tangent la graniţele fizice ale trupului nostru. Contrar altor păreri, nu e un cosmos metafizic, ci un univers palpabil. Carne, sânge şi limfă. Apoi e Cosmosul Fiinţei Noastre, respirând, prin pori, spre Primul Cosmos Exterior…” Îl ascultă zâmbind, urmărind oglindirea unui nor în luciul întunecat al cafelei. Ştie, urmează la rând Cosmosul casei, al familiei, al grădinii. Cosmosul de dincolo de gard. Şi tot aşa, până la nedefinitele galaxii stelare.
Se pomeneşte vorbind: “Pentru mine, Maestre, Universul e înnodat la ambele capete. Nu pot ieşi din el. Şi numai pentru că «finitul» lui e-atât de-ndepărtat că pare «infinit», numai de asta n-am ajuns încă să mă sufoc, înlăuntrul Cosmosului meu”. Duce cana la gură şi soarbe grăbit, până simte năvălind dincolo de buze zaţul gros. I se lipeşte de dinţi, de omuşor, îl îneacă. Tuşeşte vădit stânjenit şi fuge în bucătărie, să-şi clătească gura cu apă.
Când revine în grădină, îl găseşte pe bătrân privind în sus, spre coroana tamariscului bătrân, cu trunchiul scorojit, ca şi al calcanului casei de-alături. “Când s-a născut Artur, copacul ăsta era abia o tufă, care înnebunea primăvara albinele cu florile lui roz-roşiatice. Acum, suntem bătrâni cu toţii. Şi eu, şi Artur, şi tamariscul. Poete, a fost o vreme când mi se părea de necrezut că voi trăi ziua în care fiul meu va fi bătrân. Era de necrezut şi că voi avea un fiu…” Devine atent. Dar nu urmează nici o destăinuire. Regizorul doar mângâie, cu mâna uşoară, scoarţa tamariscului. Apoi se întoarce la ceaşca lui de ceai verde, în care înoată gheişe sulemenite cu roşu. Bea lichidul cu înghiţituri mici şi, când ridică spre soare coaja de ou a porţelanului, doi cocori se desprind într-un zbor lin.


P.S.

Romanul "se scrie"...