Fluturele stacojiu

Epilog (de citit în loc de Prolog)

În raiul cu meri înfloriți, amestecat printre viespi și albine, un fluture stacojiu caută loc de popas. Zborul lui este dans printre miresme, cu volute diafane și batere de aripi neauzită. Lumina soarelui de aprilie s-a cuibărit între zecile de mii de solzi care închipuie desenul arămiu al acestor aripi, tivite cu brun-întunecat și picurate cu bronz. Planează deasupra florilor dalbe (ca-ntr-o colindă) și, în cele din urmă, se așază pe una dintre ele. Albul strălucitor al petalelor e maculat de o picătură de roz, ca și cum acuarelistul naturii și-ar fi scuturat penelul deasupra lor. Miezul florii, cu staminele și pistilul de aur, promite o dulce desfătare. Fluturele stacojiu și-a ridicat aripile, alipindu-le într-o rugă discretă și pregătindu-se să soarbă nectarul. Pe aceeași ramură de măr, viespi și albine își fac lucrul lor din fiecare primăvară... Liniștea asta de rai este spartă-n bucăți de motorul macaralei și de megafonul prin care șeful de șantier dă indicații. „Stânga, stânga, mai sus... Hai, că se poate!”. În balansul ei, bila pentru demolări – care ar putea cântări la fel de bine un chintal sau o mie de tone – agață mărul și-l lasă în urmă pe jumătate trăind încă minunea primăverii, pe jumătate schilodit, cu mii de flori transformate în fluturi.

 

1.

Dacă i-ar fi spus cineva doctorului Aurel Negoiu că soția lui e adulterină, bărbatul i-ar fi aruncat o privire neîncrezătoare. Ori poate nici atât! Arleta, strălucitoarea roșcată de care s-a îndrăgostit din clipa în care a văzut-o în ușa cabinetului său, este pentru el femeia desăvârșită. E frumoasă și inteligentă, elegantă, rafinată, cunoscătoare într-ale artelor – cu care cochetează, de la pian la penel și condei –, o prezență mai mult decât decorativă la evenimentele la care sunt invitați, capabilă să susțină un dialog intelectual decent, în orice împrejurare. Nu poate decât să fie mulțumit de faptul că n-a stat pe gânduri și a cerut-o de soție la puțină vreme după prima lor întâlnire. Întâlnire care a fost, de fapt, o consultație medicală. Ginecologică. Pentru că aceasta este specialitatea doctorului Negoiu. Iar Arleta a ajuns la el după un chiuretaj barbar al unui confrate, intervenție care a avut niște urmări neplăcute.

Aurel Negoiu este un medic apreciat de comunitate – de fapt, de cele două comunități care se intersectează în existența lui profesională: colegii de breaslă și pacientele. Acestea din urmă îl preferă adesea medicilor-femei din spital – care au un fel al lor de a se purta „cu bruschețe” cu gravidele –, ca și celor mai mulți dintre medicii-bărbați, abrutizați după anii de spital și miile de cazuri care le-au trecut pe dinainte. Cele dintâi par să fie de multe ori supărate pe sărmanele femei, care revin, la doi-trei ani o dată, cu altă sarcină purtată în corpurile obosite de munca fără de sfârșit, la slujbă și în familiile tot mai numeroase. Le țin de rău, că nu se opun bărbaților și că nu respectă niciun sfat primit, nicio metodă de contracepție, ca să nu mai treacă așa de repede de la lehuzie la o nouă gestație. Și pe cele tinere, la prima sarcină, tot de rău le țin... Iar când femeile acestea nu au nici soț, măcar, se pun cu gura pe ele, certându-le că nu știu să-și strângă bine picioarele (dacă s-ar putea, în obezi de lemn). Cei din celălalt grup s-au tarat, în anii de profesie. Dacă au avut-o, cumva, sensibilitatea lor s-a tocit, iar comportamentul a căpătat asperități de tot felul. Unii nici nu se sfiesc să înjure, sotto voce, când au câte un caz cu complicații... iar dintr-acestea sunt destule. Dacă adaugi aici lipsa educației sexuale și a igienei, la multe dintre paciente, absența unor medicamente sau materiale sanitare, în spital, și, mai ales, numărul tot mai mare de nașteri ori dificilele cazuri de avort ilegal, aproape că îți vine să le înțelegi aplatizarea sufletească.

 

Doctorul Negoiu este făcut din alt aluat – zic asta și moașele, și pacientele, care ar fi stat și câte trei ori patru pe paturile din sala de travaliu, numai să fie în „salonul luˊ domˊ doctor”. Pentru el, timpul parcă se dilată, în orele cât este în spital, și reușește să vorbească, blând și vindecător, cu fiecare mamă în parte. Așa li se și adresează: „mamă Liliana”, „mamă Eleonora”, „mamă Viorica”... ori Maria, ori Ileana, ori Vasilica, sau cum se va fi numind fiecare dintre ele. Dacă este o vorbă pe care nu a spus-o niciodată, și-l doare inima că nu a spus-o, este aceasta: „mamă Arleta”... Doamne! Ce-ar fi fost în sufletul lui să fi rostit măcar o dată aceste cuvinte, ținând-o de mână pe femeia inimii lui, ștergându-i broboanele de sudoare de pe frunte (după efortul teribil al nașterii) și liniștind-o, după ce ea le-ar fi adus pruncul pe lume!

 

2.

În dormitorul cu oglinzi mari, în care să te vezi din cap până-n picioare și din orice unghi vrei, Arleta își măsoară corpul din priviri. Formele îi sunt perfecte, nu e nici costelivă, nici cu rotunjimi prea generoase. Coline molatice și văi misterioase se află exact acolo unde trebuie să fie. Are genunchi și umeri lucioși, cum au statuile de bronz mângâiate ca porte-bonheur, coapse vibrante și sâni de femeie care n-a alăptat niciodată, obraznici și avântați, cu sfârcuri sensibile și aureolate. Câțiva stropi de pistrui dau farmec decolteului. N-ai bănui că a împlinit 30 de ani. Femeia așază un picior pe taburetul cu tapițerie roz-înflorată și trage în sus, rulat-derulat, ciorapul de mătase cu vârf și călcâi întărit. Îl netezește atent, să nu fie răsucit pe pulpă ori pe coapsă, și îl prinde cu grijă în clipsurile portjartierului. Repetă mișcările la celălalt picior, privindu-se cu coada ochiului în luciul oglinzii. Își zâmbește discret, apoi tot mai larg, mulțumită de ce vede. Portjartierul nude îi definește șoldurile și lasă să se vadă chiloții de dantelă, din același set cu sutienul pe care degetele ei îl închid acum cu dexteritate. Deux-pièces-ul cărămiziu, care se oprește la doi centimetri deasupra genunchilor, se potrivește perfect cu văpaia părului ei și cu ochii de un verde intens, tulburător.

Trece prin hol pe vârfuri, simulând o traversare pe catwalk. Îi lipsesc paradele de modă, ședințele foto și probele pentru creațiile designerilor locali. Ce noroc să aibă în oraș o facultate de arte, o fabrică de textile și una de confecții...! Mai demult, a fost și pe la niște târguri de îmbrăcăminte, pe-afară. În Cehoslovacia. În R.D.G.. După ce s-a căsătorit cu doctorul, a renunțat la slujba de la Casa Modei. Și-a etalat trupul perfect îmbrăcat doar alături de soțul ei, la teatru, la operă, la întâlnirile lui profesionale. Iar el este măgulit, invidiat de toți ceilalți bărbați din sală, pentru frumusețea felină de lângă el.

Deja la ușă, Aurel Negoiu își privește admirativ soția, din cap până-n picioarele încălțate acum în sandalele fine, cu toc de 7 cm.

„Ieși atât de devreme?” – o întreabă, curios.

„Vreau să ajung la prima oră în piață. Fac cumpărături pentru petrecerea de duminică. Poate mă inspiră ceva” – îi răspunde, zâmbindu-i larg, dar ferindu-și privirile.

Iar el nu este mirat de îndeletnicirile ei matinale. Face un pas către ea, lăsând ușa întredeschisă, îi mângâie părul, îi cercetează chipul. Fără gânduri rele, fără umbră de bănuială sau de neliniște.

„Fug. Trebuie să ajung la spital. Azi sunt de gardă, vin târziu. Ai grijă cu zarzavagiii, să nu cumperi toată piața!...” – îi mai zice. Și iese din casă râzând.

Arleta intră în bucătărie, ia două sacoșe mari, de piață, le împăturește bine și le pune în poșeta asortată cu sandalele, îndesându-le lângă portofel, parfum, ruj și perechea de chiloți de schimb, din dantelă albă, străvezie.

 

3.

Trenul de noapte s-a oprit în Triaj, odată cu zorii care s-au ițit dintre blocurile Capitalei. Cristian Doinescu și-a strâns bagajul din cușeta de dormit cu patru locuri și a ieșit pe culoar. Are în geanta sport, de umăr, o cămașă curată, un aftershave de la Farmec, trusa de ras, un deodorant nemțesc, cumpărat pe dolari de la shop-ul hotelului frecventat de străini, și un cearșaf curat, luat de acasă cu un scop bine definit. În mâini ține caietul lui gros, de 1000 de file, în care scrie poezii. Caietul are pagini diferite: veline, de dictando, de matematică, albe, roz, galbene sau bleu. I l-a făcut cadou un prieten din copilărie, care lucrează acum la o mare fabrică de hârtie. E doldora de poezii, dar nu sunt scrise în ordinea compunerii lor, ci în funcție de inspirația de moment, de starea lui de spirit și, uneori, după subiect. Uite, versurile scrise astă-noapte pentru femeia pe care o iubește ocupă deja câteva pagini veline, de un alb strălucitor. A lăcrimat la început (se și vede urma picăturii sărate pe una dintre litere), pentru că lumina neonului din vagonul restaurant i-a săgetat ochii, tot așa cum l-a săgetat lumina ei, în ziua în care a văzut-o pe scena teatrului, la gala medicilor obstetricieni. Era amfitrioana evenimentului și el a putut s-o admire toată seara, fiindcă ea n-a coborât de pe scenă decât în timpul momentelor muzicale. Rochia albă, mulată, decorată cu mici prisme de sticlă care făceau să roiască în jurul ei fascicule de lumină în culorile curcubeului, și părul lung, care dansa în valuri arămii până sub omoplați, făceau din ea o apariție electrizantă. Evident, n-a fost singurul care a observat. Toți bărbații o sorbeau din priviri și toate femeile o săgetau înciudate, conștiente că nu vor fi niciodată eclatante, ca ea. Nici azi nu înțelege deplin cum femeia aceea de o frumusețe astrală face parte acum din viața lui. O viață furată, e drept, cu un întreg eșafodaj de minuni și minciuni, ca să fie câteva ore unul în brațele celuilalt. Dar ce ore! Doamne! De i s-ar opri viața la sfârșitul lor și tot n-ar regreta...!

Fluture stacojiu pe o floare de mirt,

cu aripi împreunate, toropit

de blândețea iubirii văratice.

Ce mult te-am dorit!

Ce puține ore zănatice...!

Hmmm... Ea este o cititoare exigentă. Acest ultim cvintet, șchiop și nătâng, n-o va convinge. Trebuie să mai lucreze la el, însă timpul nu e de partea lui. Imediat ce va fi coborât în Gara de Nord, trebuie să-și găsească loc la dușuri. Să-și spele corpul care duhnește a mușama veche de tren, să dea cu lama de ras pe față. Barba lui este aspră și chiar și firele crescute peste noapte ar irita pielea fină a iubitei lui. Ar putea merge și la baia comunală de lângă biserica Sfinții Voievozi, dar e departe până acolo. Iar el mai are niște lucruri de făcut, până la întâlnirea de dragoste. Să treacă prin Piața Matache și să cumpere legume, și câteva legături de verdețuri, și un calup mare de brânză de burduf vândută de oierii din Mărginimea Sibiului, cei cu clop negru și mustață subțire. Sau poate lasă cumpărăturile la urmă și le face în Piața Domenii, înainte de întâlnirea cu ea. Dar, până la ora fixată, trebuie să urce la Casa Scânteii, să pună ștampilă pe delegație. N-a venit aici pentru distracție, ci trimis de revista lui, să facă un interviu cu un actor cunoscut, născut în orașul lor.

 

4.

La ieșirea din bloc, o așteaptă taxiul negru, cu șofer în costum și cu ecuson prins la rever. Cere să fie dusă la aeroport, iar taximetristul ridică ușor o sprânceană. Femeia elegantă și parfumată nu are niciun alt bagaj, în afară de poșeta prea puțin încăpătoare. Nu este treaba lui. Merge pe străduțe întortocheate, dar manevra nu are alt scop decât să o scoată din aglomerația de la acea oră de pe căile principale. La aeroport, ea trece rapid prin toate filtrele – la zborul ei tocmai se face îmbarcarea.

Este a șasea oară când ia cursa asta internă, în ultimele trei luni. Aproape că merită să-și facă abonament de navetist. Pleacă dimineața devreme și se întoarce înainte de căderea serii. Și face asta numai în zilele în care doctorul are o gardă lungă și ajunge acasă târziu, când ea deja a adormit fără nicio remușcare. Îi lasă pe masa din bucătărie câte ceva de mâncare și un bilețel pe care scrie, ca întotdeauna, patru cuvinte: Poftă bună, dragostea mea! În loc de „căciuliță” pe litera „ă” pune câte o inimă inegală, bombată pe dreapta și uscățivă pe partea stângă. Ceva mai târziu, îl simte cum se strecoară lângă ea, atent să nu o trezească. Îi sărută umărul, se cuibărește lângă trupul molatec al femeii iubite, trecând brațul pe deasupra și cuibărind în palma lui mare unul dintre sâni. Blând, ca la o palpare mamară.

 

În Antonov-ul de dimensiuni mici – un bimotor turbo propulsor AN24, cu 44 de locuri – femeia își ocupă repede scaunul, la fereastră, pe partea stângă a avionului. Se bucură că nu e în dreptul aripilor, ca în toate dățile trecute. O stewardesă subțire, cu părul de un blond cretos, aproape alb, și buze roșii, bine conturate, îi zâmbește amabil, dar rece. Pilotul a ieșit din cabină. Atinge brațul femeii în uniformă bleu, apoi se apleacă spre ea și îi șoptește ceva. Râd amândoi, înfundat, nu înainte ca el să îi fi aruncat o privire complice. Poate este ceva între cei doi. Ori au observat că Arleta a devenit o călătoare fidelă și încearcă să-i ghicească motivele. Poate chiar au pariat dacă este o escapadă amoroasă sau o deplasare în interes de serviciu. Oare ce profesie cred ei că are ea?

Pe scaunul de alături se așază acum un bărbat între două vârste, nici frumos, nici urât, fără nimic care să-l facă memorabil. Poartă un trenci cenușiu, cu mânecile mai lungi decât mâinile lui, încât pare îmbrăcat în haine de împrumut. Îi atârnă la gât un aparat de fotografiat Smena, pe jumătate desfăcut din etuiul lui bleumarin; aparatul i se bălăngăne pe piept când se apleacă să curețe locul, cu dosul mâinii, de praful imaginar.

„Permiteți, domnișoară?”, o întreabă, cu voce gâjâită.

Ea se trage și mai mult către fereastra mică a avionului, iar el îi mulțumește dintr-o mișcare a capului. Scoate din buzunarul trenciului un roman polițist, îl deschide la semn și îl așază pe piept, lângă Smena-ul prăvălit către dreapta. Lasă capul pe spătarul albastru-ecosez și cade imediat într-un somn adânc, de parcă numai așa ar fi întrunite condițiile pentru ca investigatorul să prindă, în sfârșit, criminalul care se tot ascunde prin pagini. Avionul decolează și ea se lasă în voia zborului liniștit, aproape fără turbulențe, la capătul căruia o așteaptă câteva ore de dragoste intensă.

 

5.

Retras în cabinetul lui din spital, doctorul Negoiu s-a detașat de zumzetul maternității, care adună laolaltă plânsetele de bebeluș cu țipetele de mamă în durerile facerii și discuțiile fără sfârșit de pe culoare și din saloane, despre: alăptare, sângerări, contracții, colici și furia laptelui și o grămadă de leacuri empirice, pe care mamele și le dau una alteia, ca pe niște panacee. Îți vine să-ntrebi de ce au mai venit la spital, când știința lor pare să fie mai eficientă decât a oricărui medic... Acum își permite un sfert de ceas fără grija pacientelor. Infirmiera i-a lăsat câte o porție consistentă din fiecare fel de mâncare al zilei, de la ciorba de fasole verde la piureul cu copane de pui și până la prăjitura cu mere, care-i iese foarte bine șefului bucătar. Dar nu vrea să mănânce. Nici să citească din revista germană în care tocmai a publicat și el un articol.

Scoate din sertarul biroului o cutie de sticlă, cu fundul îmbrăcat în catifea. Un ac cu gămălie aurie fixează pe pânză un fluture stacojiu. L-a cumpărat din Berlinul de Est, când a călătorit în R.D.G., la o conferință medicală. Zeci de mii de solzi roșcați îi acoperă fiecare aripă și formează o oglindă de cupru, lustruită, cu care captează lumina soarelui. Marginile brune ale aripilor dau contur oricărui vis efemer. Va fi darul lui pentru Arleta, la aniversarea nunții lor.

 

Aurel Negoiu a căutat în enciclopedii, ca să afle originile numelui soției sale. Așa a citit despre fluturele arămiu, o lepidopteră din familia Lycaenidae. Dar tot nu i-ar fi folosit la nimic să știe asta, dacă nu descoperea în vitrina acelui anticariat german insecta prinsă-n acul ei cu gămălie aurie. I-a amintit de femeia pe care-o iubește, cu părul ei de văpaie. Comentează în gând că soacră-sa, o femeie simplă, fără prea multă școală, n-avea habar despre fluturi. Și nici despre mama lui Willhelm Cuceritorul n-a auzit, normanda Arletta din zorii celui de-al doilea mileniu.

 

6.

Simte răul de avion cu toată ființa ei. Stă cu ochii închiși și oblonul tras și încearcă să ațipească, măcar câteva zeci de minute, până la aterizare. Oricât de bun este pilotul, furtuna din stomacul ei nu se domolește. A crezut la primul zbor că se va obișnui cu greața, dar nu a fost așa, iar acum tot ce poate să facă este să-și alunge gândurile rele și să se lipească de o amintire frumoasă.

De data asta, s-a dus mai departe în trecut, în primul ei an de studenție. Intrase la profilul design al facultății de arte din oraș și, după numai câteva săptămâni, a venit directorul fabricii de textile ca să-și aleagă noi colaboratori. Studenților li s-a cerut să aducă mapele cu desene, pentru ca inginerul să vadă cum și ce lucrează. În urma unui protocol între fabrică și universitate, studenții propun modelele de imprimeuri pentru pânzele care vor fi țesute în anul următor. Atunci a văzut-o prima dată inginerul Axente. După o scurtă privire asupra lucrărilor din mapa ei, i-a notat numele. Se număra, deci, printre cei aleși – și-a spus Arleta. Inginerul i-a cerut două dintre cartoanele din mapă și i-a spus că imprimarea desenelor ei va începe imediat după Revelion. Hotărâse asta neobișnuit de repede, avea să afle mai târziu de la prodecan, care lăsase în aer o dâră de îndoială în ceea ce o privea: cum adică, ea, un învățăcel, și femeie pe deasupra, a reușit să îl impresioneze pe exigentul director al fabricii? Apoi i-a cerut să își strângă părul roșcat sub un batic ori o eșarfă, ca să nu-i smintească și pe ceilalți de parte bărbătească din Universitate, studenți și profesori, așa cum făcuse cu Axente...

 

În duminica următoare, în timp ce înota lent în piscina complexului sportiv din oraș, l-a văzut din nou. Purta doar un slip albastru-electric. Ea și-a spus că este un bărbat frumos, iar trupul zvelt și atletic, carnea tare și abdomenul aproape plat le făceau pe femei să ofteze. Lângă ea, în piscină, cineva chiar ofta... Arleta și-a stăpânit un chicotit, a renunțat la înot și și-a lăsat în jos picioarele, până a atins mozaicul albastru. A ridicat privirea, dar nu l-a mai văzut la buza piscinei. A început apoi să își balanseze corpul de sirenă, în ritmul valsului eliberat de difuzoare în aerul cald și umed. O mână a cuprins-o după talie, surprinzând-o. Apa se împotrivea mișcărilor ei. Apoi el i-a prins mâna și a înălțat-o ușor, cât ea să poată să își așeze tălpile pe picioarele lui, pentru ca el să o poarte în vals și tot el să rupă lianele de apă, la fiecare pas, pentru amândoi...

 

7.

Rememorează scene din viața ei alături de tânărul director Miodrag Axente, fără să simtă că trădează pe cineva. Ce a trăit înainte de Aurel – și cu atât mai mult înainte de Cristian – îi aparține doar ei.

Bărbatul i-a făcut mai întâi contract cu fabrica, a înscris-o pe lista de așteptare pentru locuințe și, în mai puțin de o lună, a și primit cheile unui apartament cu două camere, într-un bloc nou. Miodrag o vizita acolo aproape în fiecare seară, de multe ori rămânea peste noapte, iar zorii se deschideau pentru ei cu mari petale roz, ca nuferii imperiali pe care el i-i dăruia în fiecare zi. Nu s-a întrebat niciodată de ce înfloreau în toate anotimpurile, așa, ca ea, de când au valsat împreună în piscină.

După câteva luni, ea s-a angajat la Casa Modei. Din acel moment, puteau ieși împreună, fără să mai spună cineva că este „o femeie întreținută”. Auzea în juru-i vorbe proaste despre dragostea lor, iar el o împăca, de fiecare dată, cu țesături glamour, din care să-și facă rochii pe care să le etaleze când cinau împreună la restaurant. Într-o seară, îi aștepta o femeie cu părul blond platinat, ochi de un vibrant ceruleum și corp de felină. O felină ostenită – și-a zis, observând rețeaua fină de riduri. „Milena – Arleta”, a făcut el, scurt (chiar prea scurt), prezentările. Milena Axente. Arleta știa din povestirile lui că era sârboaică, dintr-un sat de pe Clisura Dunării. Se adaptase vieții marelui oraș de la 16 ani, după ce s-a măritat cu Ghiță, tânărul soldat care a trecut „cu frontul” pe lângă satul lor (ea era orfană și el a trimis-o, după nunta făcută în grabă, la familia lui). Pe-atunci, ea nici nu știa bine să vorbească românește (Arleta recunoștea, încă, inflexiunea slavă). Când s-a născut Miodrag, Ghiță Axente era departe, Germania abia capitulase. Și atunci Milena i-a ales singură numele. Era și un mare dor de omul iubit în numele ăsta. Iar ea își mângâia mereu fiul: „dragul mieu Miodrag”.

În tihna care urma ceasurilor de patimă, Arleta se obișnuise și ea să îi spună așa, în timp ce mâinile-i (re)desenau unduirile bărbatului aproape adormit, iar sărutările ei mergeau pe urma mângâierilor, până ce scotea din nou patima lui la iveală, din găoacea în care se ascundea. „Miodrag, dragul meu...”, rostea ea, fericită, după încă un ceas de dragoste...

 

8.

Pe strada liniștită din Dămăroaia, Cristian Doinescu a lăsat pe trotuar sacoșele cu legume, fructe și brânză, dinaintea porții verzi cu grilaj metalic. Gardul de piatră e invadat de iedera îmbătrânită, stufoasă și dezordonată, iar grădina de dincolo de el nu o mai îngrijește nimeni. Mâna lui se strecoară pe sub plante în căutarea cheii și, odată descuiată, poarta scârțâie și apoi se închide, cu o lovitură seacă, în urma lui. Aleea și curtea sunt năpădite de buruieni și de iarbă înaltă, în aer dănțuiesc arome intense de clorofilă încinsă. Loc neumblat, deh! I-a spus mai demult Arletei că ar putea să dea el cu sapa, însă femeia nu a acceptat. De fiecare dată când ajung aici, ei trebuie să intervină cât mai puțin asupra sălbăticiei din ogradă. Găsește cheia casei, într-un ghiveci cu flori uscate, așezat la picioarele scării de granit. Înăuntru miroase a lemn vechi, aerul e stătut și casa are nevoie de ventilație. Toată mobila e acoperită cu cearșafuri albe, ca în cărțile surorilor Brontë. Mănunchiuri de lavandă și frunze de nuc sunt împrăștiate peste tot, ca să țină moliile departe de covoarele persane cu scene de vânătoare și de tapițeria mobilei interbelice, purtând marca fabricii Lenghel, din Arad. De câteva luni, locul acesta îmbătrânit, înfășurat în penumbră și tăcere, ocrotește dragostea lor tinerească, pătimașă.

Imobilul a fost construit în anii treizeci și a aparținut unei mătuși a doctorului, al cărei soț și-a cedat brevetele de invenție statului comunist, numai să nu li se ia casa. Nu era foarte mare, avea doar o sufragerie, o bibliotecă și două dormitoare. Tante Iliana și bărbată-su au crescut doi copii, pe care i-au pierdut în aceeași zi, într-un accident rutier, la puțină vreme după război. Erau într-o excursie studențească. Le mai rămăsese nepotul ăsta din provincie, care a făcut Medicina la București. Când bătrânii s-au stins, Aurel Negoiu a moștenit totul. O casă „de arhitect”, cu firide, creneluri și arcade în felul vilelor mediteraneene, îmbrăcată în viță sălbatică, urcătoare. Toamna, frunzele se înroșeau și clădirea părea că arde. Tante Iliana obișnuia să spună că Arleta era duhul acelei case, cu părul ei arămiu și cu ochii strălucitori. Dar nimeni, nici mătușa, nici nepotul și nici ea nu a intuit ceea ce se întâmplă acum.

În  bucătărie, Cristian scoate din dulap două pahare cu picior. Le privește în zare. Le trece pe sub jetul de apă rece, apoi le șterge cu batista lui nouă, de bumbac. Doctorul plătește în fiecare lună apa și lumina și toate sunt funcționale. Negoiu cochetează cu ideea mutării în Capitală. Bărbatul își mușcă buza de jos, până la sânge. Nu știe care este viitorul acestei iubiri, dar perspectiva sutelor de kilometri care să îi separe îl înnebunește. Acum amândoi fac efortul de a străbate această distanță, pentru câteva ceasuri de îmbrățișări, dar cel puțin în restul timpului respiră același aer...

Trage pânza albă de pe patul din dormitor și întinde cearșaful curat, adus de acasă. Netezește fiecare cută. Deschide fereastra. Desprinde petalele unui trandafir catifelat și le presară deasupra așternutui... Dacă i-ar fi spus cineva o poveste ca aceasta, el ar fi zis că e siropoasă, dar trăind-o nu i se pare deloc așa.

 

Iubirea i-a țintuit cu aceeași săgeată, în seara în care el a intrat în culise, cu o filă dată peste cap la blocul de reporter Șoimul. Era pregătit pentru declarații „la cald”, după gală. Ea avea nevoie de sprijin, ca să se reîntoarcă pe scenă – călcase greșit, pe tocurile ei înalte și subțiri. A dus-o până la primul fald al cortinei și a urmărit îngrijorat fiecare pas al ei, iar când a revenit, cu o grimasă de durere abia reținută, a primit-o în brațele lui. Hainele și părul ei miroseau senzual, exotic și chemător a Paciuli. Parfumul era produs de Fabrica Macul Roșu, deschisă după război, la București, iar ea – a observat el mai târziu – avea mereu în poșetă cutia brună, din imitație de piele de șarpe, cu sticluța ei de cristal în caseta de mătase aurie. Când se parfuma, în preajma lui, simțea întâi notele de iriși și de iasomie, ascuțite de alcool. La scurtă vreme, spiritul se ridica și apăreau alte arome, de ierburi uscate și de condimente, până se instalau notele de bază, cele de paciuli și lemn dulce, care persistau ceasuri întregi. Era un parfum calm și liniștitor, catifelat, care Arletei îi dădea încredere și conștiința frumuseții și a puterii ei, iar bărbatului de lângă ea îi răscolea simțurile. Un afrodiziac.

 

Nările i se umplu acum cu parfumul ei. Arleta a intrat discret și s-a lipit de el, răvășindu-l. Bărbatul ține ochii închiși, strâns, să nu intre nicio geană de lumină. Degetele lui descheie cu dexteritate nasturii taiorului. Se gândește că stofa e roșie, pentru că transmite un fel de căldură, iar mâna lui percepe culoarea care-l arde și-l provoacă. Sau poate dragostea ei este fierbinte. Ori așa e sângele lui, cuprins de febra iubirii. Pe sub taior, ea nu are decât sutienul de dantelă cu bretele mătăsoase, care alunecă de pe umeri. Stropii roșcați de pe piele aromează aerul. Iar el ar vrea să muște din sânul ei, ca dintr-o piersică bine coaptă. Își amână desfătarea asta. Deschide ochii și se cufundă în privirea ei de un verde adânc, așa cum sunt lacurile de munte, vara.

 

9.

Avionul zboară deasupra faldurilor de purpură. Cerul, în amurg, a îmbrăcat haină împărătească. Femeia este copleșită. Mai ales că știe istoria acestei culori: odinioară, pigmentul natural folosit pentru a vopsi pânzele era extras de fenicieni din mucusul unui melc de mare, Murex brandaris. Purpura Tireniană era simbolul puterii și al bogăției.

 

Într-o excursie didactică, la mare, unde au făcut mai multe schițe de design interior pentru hotelurile care începuseră să marcheze linia litoralului, Arleta și prietenele ei au încercat să reproducă tehnologia obținerii pigmentul, folosind rapane, melci marini care abia ce apăruseră în verile din urmă în apele Pontului Euxin, aduși pe carenele vapoarelor asiatice. Nu erau la mare căutare, însă studenții care lucrau în diminețile de vară la descărcatul bărcilor pescărești îi primeau ca adaos la plata muncii lor și învățaseră să gătească din ei delicioase tocănițe. Cu hrana pe jumătate asigurată, își permiteau apoi să lungească zilele către noapte și nopțile către zi, citind și înotând, scriind poezii – marea îi transformă pe toți în poeți! –, răvășind mințile tinerelor femei platinate venite pe plaja lor din țările scandinave. Uneori, chiar le însoțeau sub clarul de lună, cu câte un pahar de cockteil în mână. Ghiocii (oare așa li se va fi zicând la plural?) acestor melci puțin mai mari decât podul palmei îi dădeau pe câțiva franci vânzătorilor de suveniruri, care traversau nisipul fierbinte strigându-și marfa. Dacă duceai unul la ureche, puteai să auzi corul sirenelor care l-au ademenit pe Odiseu, iar dacă închideai și ochii, puteai jura că te afli la prova unei caravele care abia a ieșit din furtună.

În câteva dimineți, Arleta și colegele ei le-au aținut calea hamalilor de ocazie, rugându-se de ei să le lase lor melcii de mare. „Dacă-mi dai rețeta ta, îți las rapanele pe gratis, azi!”, i-a zis unul dintre ei, crezând probabil că fata le va găti. Dar Arleta nici nu se gândea că ar putea mânca „așa scârboșenii”, iar grimasa ei a fost destul de elocventă, motiv pentru care tânărul i-a întors spatele. „Te rog, te rog, am nevoie de melcii ăștia!”, a alergat ea după el, aproape disperată. Iar tânărul s-a întors înduioșat. „Uite, ți-i dau. Fără plată. Numai spune-mi la ce îți trebuie. Or fi vreun leac pentru o boală grea? Sau îți faci un gel de frumusețe? Ori îi folosești pentru vrăji de dragoste? Am mai auzit eu dintr-astea...” Acum o privea cu o sprânceană , ironic. Fata i-a zis, cu glas scăzut, că ea și prietenele ei sunt studente la Arte și vor să reproducă pigmentul purpurei din Antichitate. Spre surprinderea ei, tânărul s-a arătat interesat: „Noi suntem studenți la chimie, poate facem experimentul împreună”. S-a întors către băieți și i-a strigat: „Athos! Portos! Aramis! Haideți să salvăm domnițele astea aflate la ananghie!”. „Oui, D՛Artagnian!”, i-au răspuns într-un glas. Arleta i-a privit amuzată și le-a făcut semn fetelor să se apropie. „Domnițele vor să obținem purpură din rapanele noastre. Ce ziceți? Le ajutăm?” Athos, Portos și Aramis au cedat relativ ușor, pretinzând doar câte un sendviș, în fiecare zi. Trebuia să își umple și ei burțile cu ceva...

 

Așa a început aventura lor, care a durat trei săptămâni. Băieții puneau laolaltă rapanele pe care le primeau și le concasau într-un vas de piatră, pe care l-au găsit în magazia pescarilor și l-au scos la lumină. Nu aveau alte mijloace să scoată mucusul  din glandele melcilor; doar așa, asemenea vechilor fenicieni. Iar efortul lor, pe măsură ce  soarele, ieșind din mare, le tot lungea umbrele pe pământ, era admirat de cele patru fete. Cu trupurile adunate la marginea pivei, lovind ritmic cu piatra zecile de moluște (care deveneau tot mai mărunte, lăsând să se scurgă din ele o substanță vâscoasă), tinerii păreau să se afle în mijlocul unui ritual de început de lume. Când cochiliile începeau să semene cu niște cioburi de porțelan roz-diafan, socoteau că le-au zdrobit îndeajuns și le adunau rămășițele, lăsând doar conținutul gelatinos să fermenteze sub soare. Fetele îi priveau de pe margine, admirându-le mușchii brațelor, ai pieptului, ai torsului, chiar și mușchii tensionați ai picioarelor chircite. Îi priveau cum se încordau, cadențat, în vreme ce pietrele din mâinile lor făceau țăndări universul acelor moluște care străbătuseră lumea de la un capăt la altul, pentru a sfârși sub loviturile lor. Fascinate, ele urmăreau picăturile de sudoare, pe trupurile lor ferme: cum se tot înmulțeau până ajungeau șiroaie coborând pe piele, ca pâraiele în albiile lor. Apoi, au găsit încă un mod în care să-i exploateze pe băieți. Și-au adus caietele de desen, cărbunele, creioanele... D՛Artagnan și tovarășii lui deveniseră modele, fără să-și dea seama când.

Cele trei prietene ale Arletei se numeau, toate (ori fiecare în parte): Cecilia. La facultate, colegii și profesorii le identificau după numele lor de alint: Cici, Ceci și Cela. Băieții din vara aceea au simplificat și mai mult lucrurile. Erau, pur și simplu: C1, C2 și C3. La fel de simplu s-au și împerecheat, într-o noapte cu nisip fierbinte domolit de o briză subțire. Fără implicare sufletească, doar cu simțurile răvășite și conștientizând că, odată ce vor pleca, amorul ăsta liber va mai vagabonda o vreme prin mințile lor, apoi va fi uitat, pentru totdeauna. Ea și D՛Artagnan au fost mai timizi decât ceilalți și, pentru a înlătura această timiditate, într-o noapte s-au aruncat, goi, în apa mării. Era călâie, cu valuri blânde, mângâietoare, însoțită de un zumzet ușor, neinteligibil, de orchestră care-și reglează instrumentele. Dar nici așa nu a fost între ei mai mult decât o îmbrățișare stânjenitoare, scurtă cât zborul unui pescăruș pe fața lunii. Băiatul și-a cerut iertare, zicându-i că are „un fel de iubită” acasă, tocmai când ea se pregătea să-i spună ceva asemănător, despre relația ei cu Miodrag. 

Două zile mai târziu, totul s-a sfârșit. Fetele au plecat cu grupul lor de studenți și, o vreme, doar piua din portul pescarilor mai amintea de experimentul celor opt tineri. O ploaie rapidă a umplut-o până la refuz, apa a prins o culoare ciudată care evolua neobișnuit: un oranj tot mai puternic, care a început să se albăstrească și apoi să se decoloreze, pe măsură ce se revărsa peste buzele de piatră. După ce a apărut soarele, apa s-a evaporat, iar pe pereții pivei aceleia au rămas în urmă, ca niște hărți, pete discret-pastelate, tonuri de roșu, portocaliu, albastru și indigo.

(Va urma)