Băiatul care a pescuit Luna

-  fantasy story - (fragment)

Pentru Sergiu, de la bunica

 

    I. Uite cine merge la pescuit! - Ce se întâmplă la marginea Lacului, când se lasă seara. - O sirenă pentru străbunicul peștilor.

    Povestea aceasta i se putea întâmpla oricui ar fi ajuns pe malul acelui lac – pe care îl voi numi de aici înainte: Lacul –, dacă ar fi avut o undiță, un scăunel de pescar și multă, multă, foarte multă răbdare.

    Sigur, ar mai fi trebuit să fie îndeplinite câteva condiții. Mai întâi, să se fi lăsat o seară senină – după o zi liniștită și nu atât de fierbinte pe cât te-ai fi așteptat (și după cum anunțase meteorologul de serviciu). În al doilea rând, trebuia să urmeze o noapte cu lună plină – dar nu orice noapte cu lună plină, ci una dintre acelea în care stelele (și luna) sunt atât de aproape, încât dacă te ridici pe vârfuri poți să le atingi cu mâna. În sfârșit, cea de a treia condiție era să fii pregătit pentru aventură, fiindcă în orice clipă s-ar putea întâmpla ceva neprevăzut sau un om (ori altă ființă) de care nu ai auzit niciodată se va strecura în viața ta, schimbând așteptarea tăcută de pe țărm într-o odisee cu un milion și o sută de mii de încercări...

    Băiatul – căruia îi voi spune de acum înainte chiar așa, păstrând majuscula de reverență – a ajuns la fix pentru a îndeplini cel puțin primele două condiții. Lumina difuză a crepusculului filtra întâmplările de peste zi, lăsându-le să treacă doar pe acelea care nu ar fi stânjenit visările nocturne. Toate celelalte – gânduri neterminate, temeri nedeslușite, dorințe care nu-și găsiseră împlinirea – erau strânse în această sită deasă a semiîntunericului, trase către o margine a ei și înnodate, în cele din urmă, cam în felul în care bunica înnoda monedele în colțurile batistei.

    În crepuscul, lumile se interferează, răul și binele își pierd consistența, cea mai strălucitoare frumusețe și urâțenia cea mai întunecată emulsionând, precum apa și uleiul când bucătăreasa le bate cu telul ori cu o furculiță, ca să formeze o soluție unică (de-i zice dressing), prin care toate sunt legate și nimic nu pare a fi lăsat la voia... întâmplării. Acolo, la marginea Lacului, Băiatul știa că nu trebuie să îi fie frică, se afla în cele mai bune mâini (ale destinului), iar ținta lui (tot mai clar  înțelegea asta) fusese bine stabilită cu multă vreme în urmă. Băiatul trebuia doar să arunce undița și să aștepte... ca peștele cel mai bătrân dintre toți să se prindă în cârlig. El era patriarhul tuturor peștilor din Lac (și din râurile și pâraiele care în acesta se vărsau) și, odată ce l-ar fi prins, putea să îi ceară absolut orice... sau să se mulțumească doar cu un sfat, cel mai prețios dintre toate, care avea să îi pună lumea la picioare. Știu că v-ați gândit toți la peștișorul de aur, cu cele trei dorințe ale lui, dar vă spun drept că nu se poate compara mogâldeața aceea care încape în căușul palmelor cu Patriarhul Lacului, înțeleptul-înțelepților și paznicul Marelui Adevăr.

    În ziua aceea, înserarea s-a prelungit mai mult decât de obicei. Aninată de orizont, lumina nu se lăsa alungată, iar Băiatul nu putea decât să profite de acest avantaj nesperat. Și-a aranjat la marginea apei tot instrumentarul lui de pescar. Undița cu mulinetă, cârligele, momeala... Juvelnicul și minciogul. Nălucile. Pe nălucile acestea se baza el ca să îl zăpăcească pe străbunicul peștilor din lac.

    Băiatul avea cele mai meșteșugite năluci. Unele erau din silicon, flexibile, mișcându-se la suava adiere a vântului pe țesătura apei. Erau atât de realist făcute încât, odată, a văzut cum peștii cei mici s-au adunat în jurul uneia, crezând că e un fârtat de-al lor, prins în cârlig. Atât s-au mai căznit să-l salveze, încât s-au rănit în acele încovoiate, pregătite pentru crapi nătăfleți și somni obișnuiți cu trândăveala. A ridicat undița și a tras firul, ca să-l salveze pe cel care se dovedise a fi cel mai vrednic și empatic, dar și cel mai lipsit de noroc. A scos cu blândețe acul din buza lui și l-a cercetat din ochi: nu, nu era auriu, n-avea puterea de a îndeplini dorințe. L-a mângâiat șoptindu-i cuvinte de încurajare și l-a azvârlit în apă, urmărindu-l cum se îndepărta... Erau apoi nălucile din metal ușor, subțire, scânteind în lumina irizată și lăsând impresia că sunt pești cu solzi de argint. Dar pentru pescuitul acesta de noapte Băiatul a ales o nălucă anume, una care avea trupul jumătate de pește și jumătate de fată. O sirenă a nălucilor? O nălucă a sirenelor? Sau un personaj dintr-o nouă poveste?...

 

    II. O nălucă, două năluci. – Cu cine vorbește Felinarul? – Cum a speriat-o Micul-Țepos pe Coana Vulpe și ce sarcină a primit el după aceea.

    Geana de lumină a orizontului se tot subția, așa că Băiatul a aprins felinarul, așezându-l aproape de scăunașul lui de pescar. Era mulțumit: între timp ridicase și cortul, în care sacul de dormit îl aștepta... dacă, la o adică, se va gândi să abandoneze pescuitul. Brațele lui Morfeu – o știa – sunt moi și calde, blânde și protectoare. Mai ales când ești singur, într-un început de noapte, pe malul Lacului. Dar oare chiar era singur?

    Dacă ar fi fost mai atent, poate că Băiatul ar fi auzit rumoarea din cutia cu năluci. Nu mai fuseseră de multă vreme la pescuit; nu se mai îmbăiaseră în Lac și nici nu s-au mai uscat de ceva timp în bătaia lină a vântului de dimineață... O mare plictiseală le-a cuprins pe toate, hibernând în cutia abandonată pe un raft din magazie. Hotărârea Băiatului de a pleca să pescuiască le-a luat prin surprindere, așa că fiecare dintre ele se străduia acum să arate cât mai bine, ca să fie... aleasa. O nălucă de silicon, având forma unei libelule supradimensionate, își fura cu coada ochiului propriul chip, oglindit în argintul alteia, din metal alb și bine lustruit. Năluca argintie știa că e folosită astfel și nu se mai revolta de mult. Până la urmă, erau nevoite să locuiască împreună, în aceeași cutie, iar asta însemna și că era bine să fie îngăduitoare. Cea mai bătrână dintre năluci (care avea corpul dintr-un plastic ordinar, dar rezistase bine deceniilor) le spusese odată că îngăduința este secretul unei relații reușite – în doi, în zece, într-o mie... – în lumea oamenilor, ca și în cea a nălucilor. Îngăduința și răbdarea. Iar dintr-aceasta din urmă aveau cu toatele din belșug. Dacă nici pescarul și nălucile lui nu au răbdare, atunci cine să mai aibă?!...

    În vremea asta, Felinarul stătea de vorbă cu un ghemotoc de ace. Era un pui de arici, trimis „în cercetare” de Ariciul-tată, curios să știe cu ce gânduri a venit Băiatul la marginea apei.

    - Oare trebuie să ne temem pentru viața noastră? – întrebă cu jumătate de glas puiul de arici.

    El nu mai văzuse niciodată oameni și nu își imagina cam ce fel de lighioane sunt acestea. L-au trecut însă toate fricile, acum vreo două zile, când s-a întâlnit pe poteca din pădure cu o vulpe. Era frumoasă foc și ar fi stat să o privească mult și bine, admirându-i blănița roșcată, dacă nu i-ar fi pus gând rău cumătra. I-a simțit răsuflarea fierbinte atunci când și-a apropiat botul de el și aproape că l-ar fi prins de năsuc, dacă el nu s-ar fi adunat dintr-o dată ghemotoc, devenind o minge cu ace. Puiul de arici nici acum nu-și dă seama cum a ajuns așa, instinctul speciei a făcut, de fapt, totul. Iar în mișcarea lui bruscă a apucat să o și înțepe pe  coana Vulpe. Supărată, a început să-l împingă (cu precauții) rostogol, poate-poate, amețit, s-ar fi întins din nou, iar ea ar fi putut să-l apuce de unul dintre piciorușele lui rozalii. Puiul de arici s-a ținut tare și nu i-a făcut jocul, așa că, în cele din urmă, plictisită să-l tot pândească, vulpea „și-a luat coada pe spinare” și a plecat în adâncul pădurii. I-a povestit Ariciului-tată tot ce i s-a întâmplat, înflorind lucrurile, pe ici, pe colo, asumându-și un rol aproape războinic, cu posturi pe măsură, din care reieșea că el a învins-o pe roșcată, care de rușine a plecat să se ascundă în inima codrului... Hmmm! Ariciul-tată știa însă cum stau lucrurile... pentru că și lui i se întâmplase ceva asemănător pe când era pui...

    Dar să revenim la povestea noastră. Micul-Țepos pusese o întrebare, iar Felinarul tocmai îi dădea răspunsul:

    - Voi, animalele pădurii, nu trebuie să vă temeți de Băiat. Nu pentru voi a venit aici și, de altfel, nici nu este interesat să treacă dincolo de lizieră. El are ce are cu străbunicul peștilor, pe care vrea să-l prindă în cârlig și să-i ceară să-i împlinească niscaiva dorințe. Du-te în pădure și spune-le alor tăi că pentru ei va fi pace. Să doarmă liniștiți.

    Micul-Țepos era atât de fericit că se poate întoarce cu o veste bună acasă, încât își luă avânt să sară la gâtul Felinarului și să-l îmbrățișeze.

    - Hei, ce vrei să faci? – îl opri acesta. Dacă sari pe mine, ai să mă clatini și mi se va stinge flacăra și atunci Băiatul nu va mai putea pescui și se va supăra.

    - Iartă-mă, iartă-mă... Nu știu ce mi-a venit. Dar atât de bucuros sunt!....

    Și ca să-și mascheze emoția făcu doi pași înapoi și se uită, de pe țărm, în oglinda apei.

 

    III. Ce se întâmplă în regatul din adâncuri? – Aflăm despre existența unui palat minunat. – Străbunicul peștilor primește o veste neașteptată. – Oare ce gândește Luna?

   Puiul de arici își aruncă privirea spre adâncul Lacului. Nu-i vine să creadă câtă vânzoleală este acolo. Pești mici și mari, broscuțe și mormoloci, niște crabi albăstrui și câțiva raci cu platoșe de-un verde întunecat, ba chiar și-o țestoasă (despre care nu ar fi crezut în ruptul capului că poate fi atât de agilă) aleargă/ înoată încolo și-ncoace, făcând apa să fie tot mai învolburată. Dacă s-ar fi priceput puțin la bucătăreală, Micul-Țepos ar fi descris astfel ceea ce vedea: apa Lacului a ajuns la punctul de fierbere! Și mare i-ar fi fost mirarea că racii și crabii nu se fac stacojii!... (Pentru un ochi neexperimentat, ca al lui, așa arată totul, deși apa este rece, cum e și normal pentru o noapte de mai.) 

    Adevărul este că ceea ce vede Micul-Țepos nu e decât „ceva de suprafață”. Lucrurile sunt mult mai complicate și ca să aflăm ce se întâmplă trebuie să intrăm în apă. Fără el! Puiul de arici nu e deloc pregătit pentru o scufundare și ar fi bine să nu-i divulge nimeni ce avem de gând. 

    Acum, haideți să aflăm ce a putut provoca toată nebunia asta! Țineți-vă bine de mine!

    Dacă urmărești acel du-te vino al vietăților acvatice, acele volute, acele mișcări de rotire ca-ntr-o sală de bal, observi că toată lumea se îndreaptă spre același loc: Palatul de Cristal. De o frumusețe fără cusur, neștirbită, acesta are pereții din cel mai fin cleștar, are cercevele de argint și aur la ferestre, iar pentru acoperișul în patru ape au fost folosite milioane de țigle... din sidef. Pereții exteriori sunt, în general, transparenți și, pe alocuri, translucizi. Nu stau la fel lucrurile cu zidurile care delimitează încăperile, holurile și marile săli (în care au loc baluri sau consilii de coroană). Pentru acestea, constructorul a ales materiale dintre cele mai frumoase, care au, într-un fel sau altul, legătură cu marea, cu apa, cu lumile acvatice... Găsești aici structuri de coral (în o sută și una de nuanțe, de la galben-roșiatic la sângeriu și roșu intens), aduse din toate mările tropicale ale lumii. Afli marmură din cariera scufundată a insulei egeene numită Thassos (aceeași carieră de unde primea marmura și Phidias, sculptorul grec). Sunt și roci vulcanice în trei culori - roșii, negre și albe - din Caldera insulei Santorini... Mai afli aragonit, tuf și travertin - formate cu zeci și sute de mii de ani în urmă, în peșteri ori în preajma izvoarelor termale... Hmmm! Dacă s-ar afla despre existența acestui palat, cele 7 minuni ale lumii s-ar înmulți cu încă una!

    Vânzoleala aceea din apele lacului are o explicație foarte simplă: Străbunicul peștilor abia ce a fost anunțat, printr-un căluț-de-apă-dulce (rudă îndepărtată a cailor-de-mare despre care cu toții cred că ați auzit), că se întoarce acasă Viviana. Ea este cea mai tânără dintre nepoatele lui și tocmai pentru că e mezina, el nu a putut să reziste rugăminților ei. I-a dat binecuvântarea să părăsească Lacul și să meargă în Țara Oamenilor, să urmeze aceeași școală cu prietena ei, Violeta. Să învețe să trăiască pe picioarele ei - adică... pe două picioare. Când a plecat, și-a lepădat coada de sirenă la marginea apei, într-o casetă de cristal (acoperită cu alge, ca să nu o descopere vreun muritor!). Atât de secret este locul în care se află această cutie, încât astăzi nimeni nu îl mai găsește! Iar olăcarul trimis de Viviana, mai mult decât vestea întoarcerii ei, a adus și un strigăt de ajutor. 

    Sirena are un motiv foarte serios ca să se întoarcă în Palatul de Cristal, alături de toate rubedeniile ei. Și asta cât mai grabnic! Nu trebuie să o prindă Răsăritul acolo, pe țărm!...

    Deasupra Lacului cu vietăți neliniștite, deasupra țărmului unde așteaptă, înfrigurată, Viviana, strălucește Luna... Și o privește, la rându-i, îngrijorată! Oare ce gândește ea?

   IV. Luna și reflexia ei în apa Lacului – Unicornul și-a pierdut inelul? – Luna-din-Lac este îngrijorată. – Despre ce au vorbit Viviana și Violeta, în noaptea în care sirena a plecat de acasă. - Avertismentul licuriciului. - Viețuitoarele Lacului s-au adunat la sfat.

    Povestea aceasta nu este atât de ușor de scris pe cât ar crede cei care o ascultă acum. Iar personajele ei știu asta foarte bine. Luna, mai ales - ea, care are aceeași vârstă cu Pământul și e cel puțin tot atât de înțeleaptă ca și el. 

    De acolo, de sus, zeița nopților ar vrea să fie de folos, însă distanțele sunt mult, mult prea mari. Sirena, peștii din lac și vietățile mari și mici din pădure - ba chiar și Băiatul, deși nu o știe încă - au totuși mare noroc că Luna le poate vorbi, ca și cum ar fi chiar lângă umărul lor! Nu, nu are un telefon mobil. Și nici un talkie-walkie cosmic. Dar în apele Lacului, de milioane și trilioane și catralioane de ani, Luna și-a trimis o parte din ea. Imaginea ei, reflectată pe suprafața netedă a apei. Să nu mă întrebați cum - nu am fost chiar așa de tare la fizică încât să știu răspunsul. Știu doar că reflexia lunii, de-a lungul timpului, a căpătat o mulțime de caracteristici care o fac să comunice cu Luna cea adevărată în timp real.

    Dacă eu i-aș spune acum așa: Bună seară, doamna Lună. Ce se mai întâmplă azi prin Galaxie?, nu ar trece mai mult de o fracțiune de secundă până ce aș primi răspunsul: Ei, ce să fie doamna Povestitoare, Unicornul și-a pierdut inelul și acum toate stelele și steluțele, toate planetele și cometele încearcă să-i dea de urmă. Bietul de el, stă la o margine de galaxie și plânge.... Sigur, poate că Unicornul și-a găsit inelul, între timp, ori nici nu l-a pierdut, dar ce voiam să spun este că dacă te afli pe malul Lacului, noaptea, poți vorbi cu Luna la fel de ușor cum vorbești cu părinții tăi. Ori cu bunicii. Ori cu frații și surorile...

    Luna-din-Lac e foarte îngrijorată. A aflat și ea despre necazul Vivianei și încearcă să-și amintească unde și-a ascuns sirena coada. Își aduce aminte exact discuția celor două fete - una pământeană, alta din lumea apelor - în noaptea când sirena a plecat. Violeta a ajutat-o să-și desprindă coada, în vreme ce un cârd întreg de pești mai mari și mai mici, de peștani, peștoaice și peștișori încercau... fie să o oprească, fie să o felicite pentru că pleca să vadă lumea cea mare. 

    - Dragă Viviana, de-ai ști cât de fericită sunt că te-ai hotărât să vii cu mine! Îți voi arăta satele și orașele, vom cutreiera munții și câmpiile, îți voi arăta care este viața oamenilor, de la un capăt la altul al zilei, cu bucuriile, și emoțiile lor. Și chiar cu supărările lor...

    - Și eu mă bucur, draga mea Violeta! Cunosc pământul doar atât cât el înconjoară lacul strămoșilor mei. Iar pe oameni i-am cunoscut doar atunci când ei au ajuns la marginea Lacului. Unii m-au încântat, alții m-au speriat... Însă întâlnirea cu tine a fost un adevărat miracol. Am aflat atâtea din poveștile tale despre oameni și locuri, încât nu mai am răbdare și vreau să-i cunosc cât mai grabnic, acolo, la ei... acasă!

    - Sigur se va întâmpla asta! - i-a răspuns Violeta, în timp ce se străduia să desprindă un solz trandafiriu de pe fusta verde ca smaragdul a Vivianei.

    O dată ce a reușit să își scoată coada-de-sirenă, Viviana și-a întins picioarele (care fuseseră ascunse până atunci), încercând să le dezmorțească.

    - Oh! Ce senzație stranie am, acum, că pot să stau în picioare! Parcă abia m-am trezit după un somn lung! Uite, îmi tremură puțin genunchii!...

    - Ai să te obișnuiești repede să mergi pe pământ! - a asigurat-o Violeta.

    De față și el la întâmplare, un licurici strălucitor (care le-ar fi putut folosi și ca felinar, la o adică!), mormăi în barbă: 

    - Iar dacă ar avea două aripi diafane, ca mine, ar putea și să zboare deasupra ierbii care se îmbracă în rouă... 

    Și dacă credeți cumva că asta a fost singura replică a licuriciului, vă înșelați. Chiar dacă nimeni nu era pregătit să-l audă, el a lansat în noapte un avertisment:

    - Viviana nu știe că e mult mai simplu să fii sirenă sau licurină, decât o fată tânără pe pământ! Vai, vai, vai!... De astăzi într-un an i se poate întâmpla ceva care îi va da viața peste cap. Vai și iar vai! - dar fetele erau prea vesele, prea fericite, ca să fie atente la mormăitul unui licurici.

    Că licurina este licuriciul de parte femeiască eu cred că ați înțeles deja toți. Și, după cât de agitată este astăzi sirena, s-ar părea că acel ceva care să-i dea viața peste cap se întâmplase. Viviana trebuia să se grăbească, iar din plutonul de viețuitoare lacustre care se adunase în apropierea țărmului, câteva personaje se adunaseră deja pentru un sfat de taină. Ei sunt: Ianis, Matei, Andrei, Darius, Alex, Albert, Alisia, Ramira, Pavel și Daria. Iar despre ce au vorbit și ce și-au propus să facă în orele viitoare vom afla din capitolul următor.

   V. O vietate s-a prins în cârlig. – Cum a ajuns Băiatul în Palatul de Cristal. – Un întâlnire neobișnuită, în adâncuri.

   Uf! Una ca asta n-ar fi crezut în ruptul capului că o să i se întâmple! Să prindă în undiță o vietate acvatică - oricare ar fi fost aceasta! - înainte să înceapă pescuitul... cu adevărat. Abia terminase de legat năluca de firul de strună și căuta în cutia cu momeală o râmă mai dolofană. Lăsase undița jos, în iarbă, cu acele - înnodate și ele la distanțe egale, de fix o lungime de palmă - așezate cu cârligele în sus. Avea de prins în ele cinci râme, dintre care una, cea după care se uita acum în cutie, trebuia să fie principala atracție pentru peștii din Lac. Poate chiar pentru Patriarhul lor (bunicul Sirenei Viviana, dacă vă mai aduceți aminte)! 

    Între noi fie vorba, râmelor nu prea le surâdea ideea de a fi momeală. Ele s-au simțit bine, în scurta lor viață, în pământul umed de sub buturugă și ar fi putut sta mult și bine până la următoarea ploaie, când ar fi crescut și mai lungi, s-ar fi îngroșat, iar dacă vreun copil năstrușnic le-ar fi rupt în două, nici că le-ar fi păsat. Pentru că e știut, fiindcă râmele nu au nici oase, nici sânge, nici creier, ele pot trăi ca și cum ar fi „întregi” chiar și atunci când nu sunt decât „bucăți” dintr-o râmă prea mare. Tot ce le trebuie, ca să existe, este nițel pământ și multă apă. 

    Băiatul citise odată despre un copil pe nume Morcoveață, care mânca râme și se jura că-s foarte, foarte curate! Și teribil de gustoase! Mâncate crude sau prăjite ori coapte pe cărbuni... Așa să fie? Ce-i păsa lui? Important era că vietățile astea mereu neliniștite, care se zbăteau și se contorsionau în cârligele undiței, se regăseau în lista de bucate preferate a peștilor. Iar el se afla pe malul Lacului pentru a prinde pești!

    Cât i-au trecut lui prin cap toate gândurile astea - inclusiv paginile din cartea cu Morcoveață - la picioarele Băiatului s-a întâmplat ceva neobișnuit: în cârligul cel mare - primul dintre cele cinci de pe strună - s-a prins un răcușor cu platoșă verde cafenie, ieșit din apele lacului. Deși alt pescar, în locul lui, s-ar fi bucurat, Băiatul era nemulțumit. Forfecarul ăsta îi strica planurile! Așa că îl ridică (păzindu-și cât putea degetele de mișcările celor două perechi de clești) și încercă să-l scoată din cârligul care, cu fiecare zbatere a racului, se înfigea tot mai adânc. Reuși, în cele din urmă, să-l salveze (și să-și salveze planul cu care a venit de-acasă), dar chiar când să-l arunce pe intrus în apă, acesta i se adresă cu glas gros, de adolescent în creștere: 

    - Nu mă arunca în Lac! Am venit la tine cu o solie!

    Băiatul se frecă la ochi, își curăță și urechile, cu degetul arătător... dar nu era nicio iluzie. Nicio... nălucă! Racul din mâna lui chiar vorbea. Adică... el chiar vedea cum i se mișcă gura, în vreme ce rostea următoarele (de necrezut!) cuvinte:

    - Tinere Sergiu (acesta era numele adevărat al Băiatului), mă numesc Matei și 

Va urma