miercuri, 16 ianuarie 2019

Vanitățile lui Jon


Stă la marginea patului, numai în chiloți, scărpinându-se cât de discret poate, undeva, pe lângă zona inghinală. Ups! boxerii chinezești sunt rupți și-un deget îi alunecă dincolo de pânză, pe scrot, pe pielea jilăvită și puțin cleioasă. Oare... az-noapte...? Mahmurealea i-a prins căpățâna-ntr-o coroană cu spini de oțel și ăsta este semnul că nu, nu s-a întâmplat nimic. Poate doar o poluție nocturnă...

Întinde mâna peste consoarta care doarme c-un sân dezvelit – sân plin, de femeie care-și alăptează pruncul – și chiar se apleacă puțin peste ea, ca să ajungă cu degetele până la ceasul de o sută de mii de euro. Jon ține la aparențe. Are el chiloții rupți în c...r, pute până-n măruntaie și dincolo de suflet, dar pe dinafară trebuie să arate im-pe-ca-bil! Ceas scump, haine de firmă, mașină de lux. Parfum puternic, în doză dublă, ca să apară în ochii lumii de un catralion de ori mai bun decât e. A... și batista de mătase în buzunarul de la piept. Fără ea, nici n-ar păși dincolo de ușa casei.

Așa cum stă aplecat peste nevastă, observă cu coada ochiului câteva... imperfecțiuni: un firicel de salivă prelins din colțul gurii strâmbe, în somn; rimelul întins pe sub pleoape și pe tâmplă; părul năclăit de sudoare, lipit în smocuri lucioase de marginea urechii roz, aproape transparentă, dar cu dop de ceară. Hmmm! Acum nu mai e sigur că are cea mai mișto nevastă din oraș. Aproape că-i vine s-o taie și pe ea de pe lista de „plăți”, dar știe că dacă nu-i cumpără „iubibilei” Mercedesul AMG R50, pe care s-a jurat că i-l face cadou de Crăciun, o să se pomenească la Sfântul Ștefan cu tata-socru peste el, stropșindu-se și vorbindu-i ca unui nevolnic. Nici măcar de-atât să nu fie în stare?

Jon prinde tacticos ceasul de o sută de mii de euro la mână și-și zâmbește în oglinda mare din dormitor. Ridică mâna în dreptul pieptului, potrivind-o să se vadă mai bine cadranul cu diamante și limbi de aur. Oglindă-oglinjoară, cine-i cel mai mândru din țară? Oglinda... poate că i-ar da răspunsul pe care-l așteaptă, dar de sub brațul flexat în unghi drept rânjește un început de burtică, pe sub care, șui, se ițesc boxerii murdari. Prin ruptura pe care a mai lărgit-o cu degetul, cât s-a scărpinat, se vede pielea flască, de un roz maroniu. Ups! O clipă i se face și oglinzii greață de ce vede. După care închide ochii. El închide ochii. Recapitulează planul pe care și l-a făcut cu o zi înainte, până să deschidă sticla de whiskey. Care, apropo, e răsturnată la marginea patului, cu dopul desfăcut și o baltă mică sub ea – Aha (își zice) asta explică damful de ploșniță care a infectat dormitorul!

Dar să se întoarcă la Plan:
1. Primarul din X trebuie șantajat „ușurel” cu o anchetă pe care chipurile o avea în desfășurare – auzise niște zvonuri și vreun cuvânt trebuie să fi fost adevărat, că doar de unde nu-i foc, fum nu iese! - așa, e sigur că o să prindă contractul ăla pe care îl tot cere de vreo trei sau patru luni.
2. Să nu uite să-i mai dea un telefon rectoriței din Z – trebuie să plătească, nenorocita, că i-a stricat relația cu ministrul, în ziua aceea în care a venit beată la întâlnire și s-a urcat pe masă, fluturându-și fustele.
Și – aha! - directorul ăla zbanghiu trebuie scuturat și el, la punctul 3 din Planul zilei, că l-a luat gura pe dinainte și-a zis că cine-i el, Jon, de cere taxă de protecție – a se înțelege contract de sponsorizare? Vrea să știe? Las că-l sună el pe Pufică, băiatul bun la toate care scormonește în rahat. Și când o da peste duhoarea directorului ăluia curajos va fi prea târziu ca să-i ceară iertare - îl pune el cu botul pe labe!

Jon își trage peste chiloții murdari, de proveniență chinezească îndoielnică, pantalonii costumului Vanquish II, cu țesătură din lână de bizon și fire de aur și platină. E doar al patrulea cel mai scump costum de designer de lux din lume. (Dintr-ăsta poartă și Craig, în Bond. James Bond. Hă! hă! Da' să stea Craig ăla în banca lui, că nici el nu arată atât de bine ca mine!) Costumul l-a costat cât o garsonieră, însă Jon tot e nemulțumit. A auzit că mai e un românaș fără nume (doar cu conturi grase în bănci) care și-a cumpărat unul la fel. Să-ți f...t una! - îi zise el printre dinți celuilalt cu costum Vanquish II. Da' pe mine m-ai întrebat, bă, când l-ai cumpărat? Las că aflu eu cine-mi ești și te scot eu din țară, m...ții cui te-a făcut!

Acuma, că s-a răcorit un pic, și-a adus aminte ce mai avea pe lista acestei zile: să dea dispoziție să se taie angajaților trei sferturi din leafă. N-o să le zică de ce. De ce să le zică? Sigur au făcut ei vreo boacănă luna trecută. Ca și-n ultimele luni, pe care oricum nu le-a mai plătit. Lucrătorii din firmă trebuie întâi să învețe ce-i su-pu-ne-rea! Și să nu-l mai hărțuiască cu cereri dintr-astea salariale! Ia, vezi, că acuș pune și casa de avocatură pe ei. Nesimțiți! Asta sunteți toți, niște nesimțiți! - strigă el, în gând, angajaților, în timp ce mai pufăie o dată cu parfumul în jurul gulerului de la cămașa Bigotti. O să vă dau banii când o să-i am, bă, că acum nu-mi ajunge. Ce știți voi cât de greu se fac banii? De unde mai fac eu rost de încă o mie de euro, să-i cumpăr nevestei Merțanul ăla AMG R50? Că acuș e Crăciunul!

Nțțț! una dintre monturile cravatei Satya Paul e goală. Gâtlegăul cu 77 de diamante arată ca o gură știrbă. Cum mama ei de viață s-a întâmplat asta? Numai Luci, amanta cu origini imprecise - gitane, zice el, creole, spune ea - e de vină. Mereu îi aduce aminte că nu i-a cumpărat un inel cu diamante. Proasta! Nu știe că diamantul e numai pentru logodnice și neveste? Amărâtele să se mulțumească cu zirconiu, hai, și cu vreun lapislazuli, o dată la un lustru de ani! Da' acu, pe bune!, să-i smulgă diamantul din cravata luată la schimb pe un Porsche vechi de numai doi ani? O neisprăvită! O s-o azvârle ca pe o măsea stricată din garsoniera ultracentrală. Cravata, însă... nu poate s-o poarte așa. Și nici s-o arunce! Se apropie mai mult de oglindă, să vadă mai bine dezastrul... Și-atunci, o mână  îl prinde de guler și-l trage în ape ciudate. E captiv în oglindă!

* * *

Stă treaz, la marginea patului, numai în chiloți, și-o mâncărime drăcească îl face să-și ducă amândouă mâinile între picioare. Scarpină cu nădejde, dar mâncărimea nu trece. Îl seacă la lingurică. Și-ar băga mâinile în boxerii chinezești, să zgârie cu unghiile până la carne, dar se gândește c-o să-l vadă nevasta. Jon trage cu ochiul, dar femeia nu e acolo. Ptiu! Drace! S-a trezit și asta devreme! Însă următoarea imagine îl face să tremure de frică. Cu un sân dezgolit, nevastă-sa doarme fără grijă. În patul din oglindă. Neliniștit, se apropie de sticla venețiană să vadă mai bine. Dincolo, femeia lui cu buze botoxate sforăie ușor. Pe scaunul de lângă oglindă stau împăturite garsoniera și Porsche-ul. Aăăă! astea..., hainele lui de very very important person. (Cum, nu știi? Vremea VIP-urilor a trecut. Acum, să fii VVIP mai înseamnă ceva!). Costumul Vanquish II, cu țesătură din lână de bizon și fire de aur și platină. Cămașa Bigotti. Cravata cu diamante. Doar ceasul de o sută de mii de euro, cu limbile lui de aur curat, îl are pe mână. Brrr! îl scutură un frig subțire. În partea asta de oglindă, caloriferul a înghețat.

Bate cu pumnii în sticlă, zgreapțănă, strigă! Dincolo nimeni nu-l aude, doar el vede și aude. Tot. Sforăitul soției se oprește, telefonul sună și ea se ridică din așternut. Răspunde, în vreme ce cu piciorul împinge sub pat sticla de whiskey, lăsând o dâră de zeamă de ploșniță în urmă. Da, priculiciule, poți să vii. Gherțoiul a plecat deja! Ai cheia, da? Intră tu cât mă dușez eu!

Cu cine vorbește? Și cine e... gherțoiul? Și cine-i priculiciul care are cheia de la ușa lui?

Jon stă lipit cu fața de dosul oglinzii, așa cum se lipea în copilărie de geamul cofetăriei din cartier. Ai lui erau săraci și nu-și potolea niciodată pofta de dulce. Dincolo de vitrina cofetăriei, a văzut o dată o fată cu ochi mari, albaștri, păr blond și rochiță cu funde mari și roz. Ca nevastă-sa, când a cunoscut-o. Doar că la altă vârstă. Acum, stând cu nasul lipit de sticlă și cu palmele transpirate, o vede cum își zvârle cămașa de noapte și intră în baie. Prin ușa întredeschisă, îi ghicește trupul: forma coapselor, o jumătate de tors, un sân...

În dormitor, intră un zdrahon în uniformă verde cu dungi. Galbene. Duhnește. Chiar și prin sticlă îl simte cum duhnește acru-dulce, a gunoi putrezit, zemuind. Jon vrea să strige la nevastă-sa - Fă, ai grijă, e unul cât malul aici! Dar nu scoate niciun sunet. De frică, acele ceasului de aur se-nvârt fără noimă. Inima-i bate mai tare... Și atunci o vede ieșind din aburi, ca Afrodita la Paphos, din spumă. Ai venit, priculiciule? Priculiciul ține în mâinile-i mari, negricioase, cravata Satya Paul, cercetând-o cu interes. O așază pe scaun, își lasă uniforma verde să cadă și, în goliciunea-i de bronz prăfuit, se admiră-n oglindă. Rânjește, descoperindu-și dantura, până-n gingii. Încrustat pe un dinte... diamantul care lipsea!

Jon horcăie. Ceasul de aur nu mai rezistă și sare într-un trilion de fărâme.


Notă: Asemănărea oricât de vagă cu persoane reale este pur și simplu întâmplătoare, textul de mai sus este pură ficțiune.


Un comentariu:

val mănescu spunea...

Zic DA, întrebându-mă care din ăştia te-o fi inspirat: Voiculescu, Petre Roman, Hrebenciuc, Dragnea? Lista poate continua verry realistic. Aş filma scena aia cu scărpinatul la coaie, inserând cadre cu ţâţele scofâlcite ale nevesti-sii:) Savuros!